Alexandru Averescu – generalul harismatic

Primele alegeri de după constituirea României Mari, desfăşurate după sisteme diferite în Vechiul Regat şi în provinciile unite, au însemnat victoria coaliţiei „Blocului Democratic”, reunind, practic, cele mai importante formaţiuni politice, decise să-i conteste lui Brătianu controlul puterii: Partidul Naţional Român (din Transilvania), Partidul Ţărănesc, Partidul Naţionalist-Democrat condus de N. Iorga, al cărui prestigiu politic era, după stăruitoarea sa luptă pentru Unire, la apogeu. Victoria „Blocului Democratic” şi eşecul liberalilor putea să apară ca un semn de ingratitudine faţă de Ion I. C. Brătianu, artizanul Marii Uniri, cum îl prezenta propaganda liberală. Ca şi Clemenceau, după primul război mondial, şi Churchill, după cel de al doilea, Brătianu constata cu amărăciune că electoratul îşi întorcea faţa de la el: prea proaspete erau, în amintirea tuturor, răspunderile PNL pentru eşecurile României în război, şi prea mult atotputernicia Brătianului se exercitase în ţară, pentru ca acum, în condiţiile noului „inaugural”, opinia politică să nu dorească „la vremuri noi, oameni noi”.

Alianţă eterogenă, Blocul Democratic nu putea face faţă fluxului de greve şi demonstraţii de stânga, care ameninţau stabilitatea socială şi politică a ţării. Omul providenţial a fost atunci generalul Averescu. Capitalul său de popularitate a fost un adevărat stăvilar de care s-au spulberat talazurile revoluţionare. Devenit prim-ministru în martie 1920, el a rezistat grevei generale din octombrie 1920, punându-i capăt prin mijloace dure (la 21 octombrie, a doua zi după declanşarea ei, au fost arestaţi liderii sindicali şi cei ai Partidului Socialist), iar la 17 iulie 1921 a fost adoptată legea pentru definitivarea reformei agrare în Vechiul Regat, începutul fiind făcut, în prezenţa generalului, la Gurbăneşti-Ilfov. într-o ţară cu o populaţie rurală atât de numeroasă ca România, agitaţia de stânga nu mai avea nici o şansă de îndată ce setea de pământ a ţăranului era — fie şi temporar — astâmpărată. Omul tranşeelor, părintele soldaţilor se dovedea, o dată pacea revenită, şi părintele ţăranilor. România datorează generalului Averescu un Mărăşti social şi politic, în 1920-1921, mai important decât Mărăştiul militar din 1917, în înţelesul că prin persoana sa generalul Averescu a blocat curentele de stânga şi extrema-stângă.

„Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să plece”, a fost calculul lui Brătianu, care nu ar fi fost el, dacă nu ar fi fost decis să revină la putere, pentru a modela România Mare, privită de el ca o creaţie a ostenelilor sale. După o scurtă guvernare a lui Take Ionescu — acestei strălucite inteligenţe politice destinul ostil nu i-a îngăduit să fie prim-ministru, ceea ce îşi dorise o viaţă întreagă, decât o lună —, Brătianu şi liberalii au preluat cârma pentru patru ani.

Marea guvernare liberală (1922-1926) a fost încercarea sistematică a clasei burgheze de a-şi da puterea economică şi politică în noul stat românesc, născut din Marea Unire. Principiul de bază a fost „prin noi înşine”, adică făurirea economiei capitaliste prin puterile burgheziei naţionale concurate de capitalul străin. Artizanul modest, dar tenace al acestei politici a fost fratele primului-ministru, Vintilă Brătianu, a cărei discreţie a ascuns statura sa politică, nu mai puţin importantă decât a ilustrului său frate. Aşa cum a observat un analist contemporan, „Vintilă Brătianu a făcut pentru ţară mai mult decât toţi naţionaliştii la un loc. A fost aproape singurul om politic care a lucrat zi de zi şi în chip efectiv la propăşirea economiei naţionale”. Drama sa a fost că efortul lăudabil şi remarcabil pe care l-a întreprins nu s-a bucurat de sprijinul beneficiarilor, căci, aşa cum observă acelaşi analist, „Clasa burgheză, în loc să-l secondeze cu elan şi cu credinţa, a preferat sa rămână indiferentă. N-a avut nici instinctul, nici maturitatea să-şi dea seama că interesele sale îi dictau să-l susţină din răsputeri” (Sterie Diamandi). Cântecul de sirenă al capitalului străin a acoperit apelul lui Vintilă Brătianu de a edifica un capitalism naţional.

Politica de consolidare a statului român, astfel cum apărea după unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei şi Banatului, şi de asigurare a deţinerii pârghiilor economiei naţionale de către burghezie a făcut obiectul unei ample legislaţii înfăptuite de guvernul Brătianu. În fruntea ei s-a aflat noua constituţie, care o înlocuia pe cea din 1866.

* Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Partea a IV-a – Istoria contemporană, Cap. 1 – România Felix?, p. 330-332, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

Regele Ferdinand şi România (1865-1927)

Principele Ferdinand a ajuns pe Tronul României în urma unui concurs de împrejurări. Prima a fost aceea că domnitorul Carol I nu a avut copii (singura fetiţă a murit la 4 ani). Ca urmare, s-a aplicat articolul 83 din Constituţia României care prevedea: „În lipsă de coborâtori în linie bărbătească a Măriei Sale Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, succesiunea Tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre fraţii săi sau coborâtorilor acestora“. A doua, s-a datorat faptului că principele Leopold, căruia i s-a făcut oferta, în calitate de frate mai mare al lui Carol I, nu a acceptat să devină principe moştenitor al Coroanei României. A treia, a constat în faptul că Wilhelm, nepotul  cel mai în vârstă al lui Carol I, a notificat că nu primeşte propunerea de a deveni moştenitor al Tronului României. Ca urmare, s-a apelat la principele Ferdinand, cel de-al doilea fiu al principelui Leopold, care a fost de acord să primească această demnitate.

La 1 decembrie 1880, Adunarea Deputaţilor a votat legea prin care principele Ferdinand de Hohenzollern devenea moştenitorul Coroanei României.

Tânărul principe (născut la 12/24 august 1865) şi-a continuat studiile liceale, militare şi universitare în Germania, după care, în aprilie 1889, s-a stabilit în România. A urmat lecţii de limba română, de istoria şi de geografia României, avându-l între profesori pe N. Iorga. Acesta avea să precizeze: „Am ţinut să învederez ce nu i se spusese lui Carol I: că aici nu e o mână de barbari, care să trebuiască a fi ridicaţi de o dinastie energică şi inteligentă la rangul naţiunilor civilizate, ci un vechi şi nobil popor, care-şi are locul, deşi pe nedrept necunoscut, în istoria lumii.“

Pasionat de literatură, muzică, teatru, principele Ferdinand participa la seratele oferite de regina Elisabeta, prilej cu care a întâlnit-o pe Elencuţa (Elena) Văcărescu, de care s-a îndrăgostit. Cei doi s-au logodit, dar guvernul condus de Lascar Catargiu s-a opus căsătoriei.

Drama sentimentală a fost depăşită după ce Ferdinand a cunoscut-o pe Maria de Edinburg, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. A fost cucerit de frumuseţea acestei tinere (avea doar 17 ani), de dezinvoltura cu care se comporta în societate.  În memorii, regina Maria avea să scrie: „Tânărul prinţ era de o sfială chinuitoare şi râdea, mai mult ca de obicei, pentru a o ascunde. Lucru ciudat, tocmai această timiditate mă atrăgea […] Cum a găsit el curajul să-mi facă propunerea de căsătorie e şi azi pentru mine un prilej de uimire, dar mi-a făcut-o şi eu o primii“.

Căsătoria a avut loc la 29 decembrie 1892/10 ianuarie 1893. Peste mai puţin de un an, în octombrie 1893, Maria a născut un băiat, care a primit numele de Carol. Astfel s-a asigurat succesiunea la tron, spre marea bucurie a regelui Carol I. Cei doi au mai avut cinci copii: Elisabeta, Marioara, Nicolae, Ileana şi Mircea.

Regele Carol I nu l-a implicat pe moştenitorul tronului în problemele politice ale României, stabilindu-i numai unele datorii pe linie militară şi de reprezentare.

Ferdinand a fost la un pas de a-şi pierde calitatea de moştenitor al tronului la 25 septembrie/8  octombrie 1914, când Carol I – grav afectat de faptul că la Consiliul de Coroană din 21 iulie/3 august 1914 nu s-a acceptat propunerea sa ca România să intre în război alături de Germania şi Austro-Ungaria – a cerut secretarului său, Basset, să redacteze „cuvântarea pentru abdicare“, prin care își anunţa decizia de a încredinţa puterea unei Locotenenţe Regale, ceea ce semnifica retragerea dinastiei de Hohenzollern de pe Tronul României. Dar, peste două zile, la 27 septembrie/10 octombrie 1914, Carol I a încetat din viaţă, astfel nu a putut duce la îndeplinire această decizie.

Un rege necunoscut

După ce timp de 34 ani a îndeplinit funcţia de principe moştenitor, la 28 septembrie/11 octombrie 1914, Ferdinand devenea regele României. Referindu-se la acest moment, regina Maria avea să scrie că soţul său „era pentru poporul său ca o carte închisă, nimeni nu ştia ce simţea“. O idee similară exprima N. Iorga, scriind că noul rege „era pentru cei mai mulţi un necunoscut şi un neţinut în seamă, pentru câţiva o taină, aproape pentru nimeni o siguranţă“.

În cuvântarea rostită după depunerea jurământului, regele Ferdinand a dat asigurări că va fi un „bun român“, ceea ce însemna că nu se va opune voinţei naţionale privind atitudinea faţă de cele două tabere aflate în război (Antanta şi Puterile Centrale).

Regina Maria, purtând un văl negru, prezentă la ceremonie împreună cu copiii săi, a câștigat simpatia poporului pentru noul suveran: „Simţii deodată că trebuie să-mi descopăr faţa, în ochii  întregii Adunări, că trebuie s-o întorc spre ea, fără văl cernit care să ne despartă. O aclamare prelungă, ce mă umplea de fiori, izbucni din sutele de inimi: Regina Maria !“ . Peste ani, regina avea să scrie în memoriile sale: „Acesta a fost ceasul meu, un ceas ce n-a fost dat multor fiinţe pe lume“.

Spre deosebire de Carol I – căruia îi plăcea să aibă o imagine de rege puternic, intransigent, dominator -, Ferdinand era, după expresia omului politic liberal I.G. Duca, de o „timiditate bolnăvicioasă“, nu-i plăcea să ţină discursuri, să comande, să asculte cuvinte elogioase la adresa sa. Era omul discuţiilor în cercuri restrânse, despre subiecte diverse: muzică, literatură, artă, biologie, istorie etc. Constantin Argetoianu se referea la atitudinea regelui Ferdinand, care se deosebea radical de cea a lui Carol I: „Distanţa dintre suveran şi omul de rând a dispărut. Suveranitatea olimpiană lăsa locul unui sentiment de prietenie spontană. În locul unui deget ţi se întinde azi o mână întreagă, care zguduie cu frenezie braţul poftitului, căruia i se prezintă un scaun, o ţigară, un pahar, o glumă, un râs deschis“.

… cu o regină iubită

În timp ce Carol I nu i-a permis soţiei Elisabeta să se implice în problemele politice, regele Ferdinand i-a lăsat câmp liber de manifestare reginei Maria, care i-a fost de mare ajutor, mai ales în momentele dificile pentru ţară. De asemenea, l-a avut alături pe Ion I. C. Brătianu, preşedintele P.N.L., om politic cu un larg orizont şi foarte eficient în acţiunile sale. Ferdinand se sfătuia adesea cu administratorul Domeniilor Coroanei, Barbu Ştirbey, o persoană discretă şi înţeleaptă.

La Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, regele Ferdinand s-a pronunţat pentru intrarea României în război alături de Antanta, spre indignarea lui P.P. Carp, care a ţinut să-i amintească faptul că era un Hohenzollern. Replica regelui a fost memorabilă: „Domnule Carp, ştiu foarte bine că sunt un Hohenzollern, nu era nevoie să-mi aminteşti dumneata. Dacă interesele patriei de origine ar corespunde cu cele ale României, n-aş ezita să adopt opiniile dumneavoastră; această soluţie ar fi cea mai uşoară pentru mine. Dar, scormonind adânc în conştiinţa mea, am ajuns, cu durere, la concluzia că interesele României nu merg alături de cele ale Austro-Ungariei şi în consecinţă cu cele ale Germaniei. A trebuit să-i impun inimii mele tăcerea; asta nu a fost uşor; cu sufletul torturat am luat hotărârea de a-mi face datoria faţă de poporul român, ale cărui destine le conduc. Cu durere, dar cu convingerea că decizia acestei zile este singura care concordă cu destinul ţării mele“.

În Proclamaţia către ţară semnată de rege şi de membrii guvernului, difuzată după această decizie, se afirma: „Înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze statul român prin Unirea Principatelor, prin războiul Independenţei, prin munca lor neobosită pentru renaşterea naţională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit pentru o clipă: Unirea românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor“.

Ferdinand I a înfruntat cu demnitate greutățile războiului: victoriile iniţiale în Transilvania, înfrângerile din toamna anului 1916, retragerea în Moldov. În calitate de „cap al puterii armate“ şi comandant al trupelor române, a elogiat eroismul ostaşilor în Ordinul de zi din 12/25 august 1917: „Cu mândrie mă uit la voi şi vă aduc mulţumirile mele călduroase şi recunoştinţa mea ofiţerilor şi trupei care v-aţi purtat atât de bravi“.

Ferdinand cel loial

Sub domnia lui Ferdinand, în anul 1918, s-a realizat cel mai important act naţional din istoria poporului român: Unirea Basarabiei, Bucovinei, Banatului şi Transilvaniei cu Patria Mamă. Familia regală a revenit în Bucureşti chiar în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie, când la Alba Iulia se desfăşura Marea Adunare Naţională. Regina Maria scria: „Nando se întoarce ca dezrobitorul care a înfăptuit unirea poporului său. Jertfa de sine pe care a făcut-o a fost răsplătită. Numele lui e binecuvântat de toţi, mari şi mici“. Actele de Unire au fost ratificate prin decrete regale, apoi prin legile votate de primul Parlament al României Întregite.

La 15 octombrie 1922, în cadrul unei ceremonii solemne, desfăşurată la Alba Iulia, regele Ferdinand a fost încoronat ca „rege al tuturor românilor“, împreună cu regina Maria. În Proclamaţia  difuzată cu acel prilej regele aprecia: „Punând pe capul meu, în această străveche  cetate a Daciei romane,  Coroana de oţel de la Plevna, pe care noi şi glorioase lupte au făcut-o pe veci Coroana României Mari, mă închin cu evlavie în faţa memoriei celor care, în toate vremurile şi pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi jertfele lor, au asigurat unitatea naţională“.

Regele şi-a câştigat respectul românilor, care l-au numit „Ferdinand cel loial“, deoarece în momentele cruciale şi-a jertfit propriile sentimente, s-a despărţit de părinţi şi de rude, a rămas devotat ţării sale, acţionând pentru înfăptuirea idealului naţional al poporului în fruntea căruia se afla.

 Imediat după ce România a intrat în război împotriva Germaniei, regele Ferdinand a fost şters din evidenţele familiei de Hohenzollern, iar împăratul Wilhelm al II-lea i-a retras gradele militare şi decoraţiile. Suveranul a primit cu demnitate asemenea veşti: „Dinastia mea este română! Este o greşeală să afirmi că este străină, germană!“.

 Şi-a botezat toţi copiii în religia ortodoxă, deşi această obligaţie se referea numai la primul băiat, care devenea moştenitorul Coroanei. Acest gest i-a atras excomunicarea din partea papei. Catolic, profund religios, Ferdinand a fost puternic afectat de această decizie. A stăruit ca România să semneze Concordatul cu Vaticanul, act realizat la 10 mai 1927, fapt ce a dus la ridicarea interdicţiei papale, cu câteva luni înainte de moartea sa.

A fost numit şi „Regele ţăranilor“, pentru că a susţinut necesitatea reformei agrare şi a celei electorale. La 23 martie/5 aprilie 1917, Ferdinand s-a adresat ostaşilor de pe front: „Vi se va da pământ. Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă. Vi se va da şi o largă participare la treburile statului“. În mai 1917, a fost modificată Constituţia României, pentru a se permite exproprierea pentru „cauză de utilitate naţională“ şi extinderea dreptului de vot.  În noiembrie 1918, Ferdinand a semnat decretul pentru introducerea votului universal, iar în 1921 legile pentru reforma agrară, prin care s-a realizat cea mai amplă expropriere din Europa acelei perioade (6,6 milioane ha de teren arabil), fiind împroprietărite circa un milion şi jumătate de familii ţărăneşti.

Regele şi-a legat numele de întreaga legislaţie vizând consolidarea statului naţional unitar român, în primul rând de Constituţia din 1923, precum şi de legile de unificare administrativă, judecătorească etc.

Ca urmare a ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhat, în ziua de 1 noiembrie 1925, Ferdinand a înmânat cârja – simbol al noii demnităţi – mitropolitului primat Miron Cristea (Magazin istoric nr. 8 – 9/2014), care a devenit primul patriarh al României.

A validat, prin semnătura sa, legile economice care aveau la bază concepţia „prin noi înşine“, fapt ce a asigurat crearea unei industrii naţionale şi modernizarea societăţii româneşti.

De-a lungul întregii domnii, Ferdinand I a militat pentru o viaţă politică liniştită, pentru colaborarea partidelor şi realizarea unor guverne de concentrare naţională. Era iritat de faptul că apelul său nu a fost ascultat, că societatea românească era marcată de vrajba dintre liderii politici, pe care nu reuşea să-i aducă la masa tratativelor. Ca urmare, s-a bizuit pe Ion I.C. Brătianu, pe care-l considera „zodia bună a României“, şi nu s-a înşelat.

Spre sfârşitul domniei a avut parte de o mare decepţie: la 28 decembrie 1925, fiul Carol a renunţat la calitatea de moştenitor al tronului. O mai făcuse de două ori, în 1918 şi 1919, astfel că regele a convocat Consiliul de Coroană pentru ziua de 31 decembrie, declarând că a decis să taie „creanga putredă din arborele frumos al dinastiei“. La 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a hotărât proclamarea ca succesor a lui Mihai, fiul lui Carol, şi constituirea unei Regenţe care să exercite prerogativele regale în eventualitatea că acesta (atunci în vârstă de cinci ani) ar ajunge rege înainte de vârsta majoratului.

Regele Ferdinand a încetat din viaţă la Sinaia, în ziua de 20 iulie 1927, în urma unei boli cumplite (cancer – Magazin istoric nr. 10/2000). A fost înmormântat în biserica Mănăstirii Curtea de Argeş, alături de înaintaşul său, Carol I.

Locul şi rolul oamenilor politici în istorie se apreciază după rezultatele activităţii lor.

Din acest punct de vedere, Ferdinand rămâne o personalitate pozitivă. În 1914, când a urcat pe Tron, România avea 7,7 milioane locuitori şi 137.000 km2. În 1927, România avea 17,1 milioane locuitori şi 295.000 km2. Dintr-o ţară mică, a ajuns un stat de mărime medie în Europa: locul 8 după numărul de locuitori şi locul 10 după suprafaţă. În cei 13 ani de domnie, România a făcut progrese considerabile pe toate planurile, la realizarea cărora regele Ferdinand şi-a adus contribuţia.

Semnificative sunt cuvintele principalului său colaborator, Ion I.C. Brătianu: „Românii nu vor putea uita niciodată că regele Ferdinand s-a sacrificat pentru binele ţării. De neclintit în convingerile sale şi în hotărârile sale în timpul războiului, bun şi înţelept pe timp de pace, Ferdinand I va rămâne pentru totdeauna regele care s-a identificat cu poporul său şi care a înfăptuit marile reforme care au adus statului dreptatea, puterea şi liniştea“.

La scara istoriei, Ferdinand I a fost singurul şef de stat (domnitor, rege, preşedinte) care a condus o Ţară Întregită (România Mare) şi s-a putut intitula, cu deplin temei, „regele  tuturor românilor“.

„Am ţinut să învederez ce nu i se spusese lui Carol I: că aici nu e o mână de barbari, care să trebuiască a fi ridicaţi de o dinastie energică şi inteligentă la rangul naţiunilor civilizate, ci un vechi şi nobil popor, care-şi are locul, deşi pe nedrept necunoscut, în istoria lumii“ – Nicolae Iorga. (autor: prof. univ. dr. Ioan Scurtu, sursa: Blog personal Ioan Scurtu)

9 mai 1877 – Declarația de independență a României

INDEPENDENŢA

În timp ce lunga guvernare conservatoare dădea un răgaz de stabilitate ţării, Problema orientală cunoştea o nouă criză, ca urmare a tulburărilor din Balcani. Răscoala antiotomană din Bosnia şi Herţegovina (1875), apoi din Bulgaria (1876), urmată de izbucnirea ostilităţilor dintre Serbia şi Muntenegru de o parte şi Turcia de alta (1876) a creat un cadru prielnic pentru intervenţia Rusiei, al cărei ţar, Alexandru al II-lea, era hotărât să recupereze tot ce pierduse ţara sa în urma tratatului de la Paris (1856).

Decizia României de a folosi acest prilej pentru a dobândi independenţa a fost precipitată de noua constituţie otomană, care califica România drept „provincie privilegiată” (11/23 decembrie 1876).

Încă de la 29 septembrie /1 octombrie 1876, în cursul unei întrevederi la Livadia între primul-ministru Ion Brătianu, secondat de ministrul de Război, generalul Gh. Slăniceanu, cu ţarul Alexandru al II-lea şi cancelarul A.M. Gorceakov, a fost luată în considerare izbucnirea războiului ruso-turc şi trecerea trupelor ruse prin România.

Colaborarea cu Rusia în vederea obţinerii independenţei era strâns asociată de problema sudului Basarabiei (jud. Bolgrad, Cahul şi Ismail), restituit Moldovei, prin tratatul de la Paris (1856), dar pe care Alexandru al II-lea voia să-l recupereze.

Convenţia negociată de Brătianu cu diplomatul rus A.I. Nelidov părea să înlăture această primejdie; ea asigura armatei ruse libera trecere prin România, iar Rusia îşi asuma obligaţia de „a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului român, cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi a apăra integritatea actuală a României”, formularea „integritatea actuală” vizând apartenenţa sudului Basarabiei la România.

În memoriile sale, A.I. Nelidov atribuie însă lui Ion Brătianu următoarele cuvinte în legătură cu sudul Basarabiei: „Am avut la Livadia sentimentul că aceasta este o chestiune de onoare pentru împărat…, vom căuta o compensaţie şi eu voi putea să pregătesc opinia noastră publică”.

O COOPERARE CU ECHIVOCURI

Colaborarea româno-rusă debuta cel puţin cu un echivoc. De fapt, de la începutul războiului (declarat de Rusia Turciei la 12/24 aprilie), atitudinea Rusiei era lipsită de bunăvoinţă: la intrarea trupelor ruse în România, marele duce Nicolae, comandantul-şef al armatei, a adresat un manifest „locuitorilor României”, ignorând, aşadar, autorităţile statului. În ceea ce priveşte o posibilă cooperare militară româno-rusă, ea a fost categoric refuzată. A.M. Gorceakov a declarat generalului Iancu Ghica, agentul diplomatic al României la Petersburg: „Majestatea Sa m-a însărcinat să vă comunic că nu ţine la cooperaţia României şi n-o îndeamnă la aceasta”.

Pătrunderea forţelor ruse pe teritoriul României şi refuzul domnitorului de a se concerta cu comandantul-şef al armatei turceşti, în vederea apărării teritoriului românesc, a determinat bombardarea de către artileria turcă a oraşelor de la Dunăre: Calafat, Bechet, Olteniţa şi Călăraşi (26 aprilie/8 mai). A doua zi, artileria română a ripostat, bombardând Vidinul. Ostilităţile între România şi Turcia izbucniseră.

La 29 aprilie /1 mai şi 30 aprilie /12 mai cele două camere au votat rezoluţii care declarau starea de război între România şi Imperiul otoman.

La 9/21 mai, Mihail Kogălniceanu, ministru de Externe, răspunzând unor interpelări, a declarat: „în stare de rezbel, cu legăturile rupte (cu Poarta — n.n.), ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”.

Participarea armatei române la operaţiunile militare din sudul Dunării s-a produs în urma unei telegrame a marelui duce Nicolae, care solicita domnitorului Carol asistenţă militară: „Turcii, adunând cele mai mari mase la Plevna, ne zdrobesc. Rog a se face fuziune demonstraţiei şi, dacă este posibil, trecerea Dunării pe care tu doreşti să o faci, între Jiu şi Corabia. Această demonstraţie este indispensabilă pentru a facilita mişcările mele”.

Trupele române au trecut Dunărea numai după ce comandamentul rus a acceptat ca ele să-şi păstreze atât individualitatea cât şi unitatea de comandă. În urma unei întrevederi între Carol, Alexandru al II-lea şi marele duce Nicolae, prinţul român a primit comanda trupelor de la Plevna, avându-l ca şef de stat major pe generalul rus Totleben.

Nicolae Iorga reproşează domnitorului şi sfetnicilor săi de a nu fi profitat de situaţia grea a armatei ruse pentru a pune anumite condiţii: „în momentul acela — scrie marele istoric —, turcii îi prăpădeau pe ruşi; atunci trebuiau lămurite lucrurile. Ai noştri n-au vrut să aducă însă — din acelaşi motiv de dureroasă aprehensiune — chestiunea judeţelor basarabene”.

Pentru cunoscutul istoric englez A J.P. Taylor, Plevna este „una din puţinele bătălii care au schimbat cursul istoriei”; el îşi motivează afirmaţia prin faptul că rezistenţa lui Osman paşa a oprit înaintarea năvalnică a ruşilor, care ar fi putut ocupa întreaga Turcie europeană şi ar fi făcut ca şi astăzi Strâmtorile să aparţină Rusiei. Ceea ce se poate afirma cu certitudine este că Plevna a pus capăt speranţei unui sfârşit rapid al războiului şi a devenit un adevărat abces de fixaţie al conflictului.

La Plevna, trupele ruse, apoi şi cele române au întâlnit un adversar bine pregătit (turcii aveau tunuri Krupp, de care nu dispuneau ruşii) şi bine condus. O excelentă îmbinare între organizarea genistică a terenului (tranşee, redute etc.) şi a unui foc de mare densitate au prefigurat o situaţie ce se va întâlni în războiul de poziţie de pe frontul de Vest din anii 1915-1917. Aşa se explică adevăratele hecatombe din rândurile atacatorilor, situaţie care se va repeta în primul război mondial.

Trupele române s-au confruntat, aşadar, cu o realitate nu numai deosebit de grea, dar inedită în raport cu modul de desfăşurare a războiului în epocă. Conduita lor a fost remarcabilă, cu atât mai mult cu cât experienţa lor de război era nulă. Nu ocuparea Griviţei — succes parţial, căci o altă redută aflată în vecinătate a rămas necucerită — ci dârzenia şi curajul arătate sub focul ucigător al turcilor — care a uimit pe observatori — a fost semnul maturităţii armatei române renăscute.

După o încercare neizbutită de a sparge încercuirea, Osman paşa, rănit, a capitulat (el nu a remis însă sabia sa colonelului Cerchez, ci generalului rus Ganeţki, întrucât, aşa cum se arată în memoriile lui Carol I, „colonelul Cerchez nu se crede competent să primească sabia mareşalului. Deoarece dânsul nu ştie unde se află prinţul, trimite un ofiţer la generalul Ganeţki ca să-1 înştiinţeze despre situaţie şi declară lui Osman paşa că aşteaptă instrucţii de la cel mai apropiat general”. Hotărâre explicabilă, poate, dar sigur regretabilă, întrucât a privat armata română de un meritat gest — fie şi simbolic — al adversarului).

După capitularea Plevnei, centrul de greutate al acţiunilor militare româneşti s-a deplasat spre Vidin, în imediata vecinătate a căruia, în urma unui atac, imortalizat în celebrul tablou al lui N. Grigorescu, a fost cucerit Smârdanul (12/24 ianuarie 1878). La scurt timp după ce artileria română a început bombardarea Vidinului, s-au început negocierile ruso-turce, încheiate prin armistiţiul de la San Stefano (19 februarie /3 martie 1878).

* Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Partea a III-a – Istoria modernă, Cap. 3 – „Domnul străin” devine suveran român, p. 241-244, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

Amputările teritoriale din vara anului 1940

Încurajat de bunăvoinţa Reichului, dar îngrijorat de posibila schimbare de atitudine a lui Hitler, Stalin a hotărât rapida rezolvare a litigiului cu România. Instrucţiunile trimise la 21 iunie 1940 de L.Z. Mehlis, şeful Direcţiei principale politice a Armatei Roşii, regiunilor militare Kiev şi Odessa precizau că Basarabia trebuie „să fie smulsă din mâinile tâlhăreşti ale României boiereşti” şi dădeau instrucţiuni privind activităţile organelor politice din Armata Roşie, în cazul în care armata română ar fi opus rezistenţă şi s-ar fi ajuns la un război între cele două ţări; obiectivul principal era „rapida descompunere a armatei române, a demoraliza spatele (armatei) şi, astfel, a ajuta comandamentul Armatei Roşii să obţină, în cel mai scurt timp şi cu cele mai mici pierderi, victoria deplină”.

La 23 iunie, Molotov l-a informat pe Schulenburg că guvernul sovietic avea să ceară României cedarea Basarabiei şi Bucovinei, că rezolvarea acestei probleme nu suferea nici o amânare şi că URSS era hotărâtă să recurgă la forţa armată, dacă România nu dădea curs cererilor sovietice.

Bucovina nu fusese nominalizată în protocolul adiţional secret al Pactului Molotov-Ribbentrop. În absenţa documentelor sovietice care să dezvăluie procesul decizional de la Kremlin, se poate formula ipoteza că Bucovina a fost alăturată Basarabiei, ca revendicare sovietică faţă de România, in intervalul 21-23 iunie 1940 (în instrucţiunile lui L.Z. Mehlis nu se vorbeşte decât de Basarabia) şi că Moscova a considerat că dezinteresul politic german „pentru acele regiuni”, exprimat în protocolul adiţional secret, acoperea şi Bucovina, de vreme ce la începutul articolului 3 al protocolului era menţionat „sud-estul Europei”. Ingeborg Fleischhauer, cea mai bună specialistă în problema relaţiilor germano-sovietice în anii 1939-1941, subliniază: „Concludent este şi faptul că Schulenburg, martor al abandonării Uniunii Sovietice a întregului «sud-estul Europei» în cursul tratativelor din august, nu s-a formalizat faţă de revendicarea Bucovinei de către URSS”. Dacă textul articolului 3 – nu ar fi lăsat URSS posibilitatea de a-l interpreta în înţelesul că, dacă interesele economice ale Reichului erau respectate, Moscova putea anexa şi alte teritorii decât Basarabia, Schulenburg, negociatorul german al Pactului Molotov-Ribbentrop, ar fi reacţionat imediat.

Nu aceasta era însă şi interpretarea Fuhrerului. El a considerat includerea Bucovinei între revendicările sovietice ca „un semn al presiunii sovietice spre Vest”. Ecou al iritării lui Hitler, Goebbels nota în jurnalul său că cererile lui Stalin sunt „contra înţelegerii” şi califica poziţia dictatorului sovietic de „jefuire de cadavre”. Nemulţumirea lui Hitler şi preocuparea lui nu erau determinate de faptul că Bucovina aparţinuse între 1775 şi 1918 Austriei (a cărei moştenire istorică o preluase cel de al treilea Reich o dată cu Anshluss-ul) sau că ea avea o minoritate germană ori însemnătate strategică, ci pentru că revendicarea lui Stalin — considerată de Fuhrer, spre deosebire de Schulenburg —, ca o încălcare a protocolului adiţional secret, venea într-un moment când forţele armate germane, deşi victorioase, se resimţeau de pe urma efortului şi, aşadar, n-ar fi putut reacţiona în nici un fel în Est. Pentru Hitler, era esenţial ca România, furnizoare de petrol şi cereale pentru Germania, să nu devină teatru de război.

Răspunsul german a exprimat poziţia ambivalenţă a Germaniei: acord pentru anexarea Basarabiei, dar revendicarea Bucovinei era „ceva nou”. Preocupat, la rândul său, să nu deterioreze relaţiile cu Germania, dar nici să nu apară într-o ipostază de slăbiciune, prin abandonarea revendicării, Stalin a restrâns cererea privind Bucovina la partea nordică a provinciei. (Schulenburg a sugerat lui Molotov că, pentru a înlesni acceptarea de către România a cererilor sovietice, URSS ar trebui să restituie tezaurul trimis la Moscova în timpul primului război mondial, propunere respinsă categoric de Molotov sub motiv că România ar fi exploatat prea mult timp Basarabia.)

La 26 iunie, Molotov a convocat pe ministrul României la Moscova, Gh. Davidescu, căruia i-a prezentat o notă ultimativă prin are cerea cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, ameninţând, în caz contrar, cu recursul la forţă.

Nota ultimativă sovietică a provocat panică în România, Cuvântul de ordine al regimului carlist fusese că nici o brazdă de pământ nu va fi cedată. Acum vorbele trebuiau să devină faptă, dar totul s-a dovedit o simplă fanfaronadă: România nu dispunea nici de mijloacele militare de apărare, nici de aliaţi. Garanţia anglo-franceză din 13 aprilie 1939 nu putea funcţiona. Încă de la 14 decembrie 1939, răspunzând la o întrebare a guvernului român privind valabilitatea garanţiei şi pentru frontiera de est, Sir Reginald Hoare, ministrul Marii Britanii la Bucureşti, spusese că ţara să putea să acorde sprijin României în apărarea amintitei frontiere cu două condiţii: Turcia să permită trecerea prin Strâmtori a vaselor britanice şi Italia să rămână neutră. Se înţelesese de atunci că, din partea Londrei, nu era de aşteptat un ajutor militar în cazul unui conflict armat româno-sovietic, întrucât Turcia nu avea să permită, în virtutea relaţiilor ei speciale cu URSS, trecerea prin Strâmtori a navelor britanice, cu misiunea de a acorda asistenţă militară României împotriva Uniunii Sovietice. La 26 iunie 1940, Franţa era învinsă, iar Marea Britanie aştepta invazia trupelor germane pe teritoriul metropolei. Cum ar fi putut ea să ajute România?

Victoriile germane în Vest schimbau complet contextul geostrategic de pe continent, şi România nu putea să-l ignore. La 29 mai 1940, regele Carol a pus celor mai apropiaţi consilieri ai săi întrebarea: „Trebuie stăruit într-o neutralitate atacată din toate părţile sau făcut un efort «pentru a se adapta la realitate»”? Între cele două răspunsuri: a încerca să se obţină bunăvoinţa Germaniei şi păstrarea neutralităţii, suveranul 1-a ales pe primul. El considera — nu fără dreptate — că, după biruinţele Wehrmachtului, pe continent rămăseseră două forţe: Germania şi URSS, România fiind prinsă între ele. „Ameninţarea sovietică silea România să aleagă Germania. Trebuia acţionat în consecinţă”, rezumă Grigore Gafencu raţionamentul regal.

O schimbare atât de dramatică a politicii externe cerea însă timp. Tatonările începuseră de la 28 mai, dar răspunsul Berlinului era limpede: discutarea cererilor revizioniste ale statelor vecine României apărea drept condiţia prealabilă a stabilirii unor relaţii strânse între cele două ţări.

Când s-a primit, în noaptea de 26-27 iunie, prima notă ultimativă sovietică, speranţa s-a îndreptat spre Germania, dar răspunsul a fost: „Fiţi de acord”. Celelalte puteri consultate — Italia, Iugoslavia, Grecia şi Turcia —, în forme şi cu accente diferite, au dat, în fond, acelaşi răspuns ca şi Berlinul.

Cele două Consilii de Coroană ţinute la 27 iunie au prilejuit confruntarea dintre partizanii apărării cu orice preţ a teritoriului naţional („Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem”, a exclamat dramatic Nicolae Iorga) şi cei care considerau că, războiul fiind în desfăşurare, era mai important să se asigure continuitatea de stat, pusă în primejdie — credeau ei — dacă România s-ar fi angajat într-un conflict militar cu URSS. La primul Consiliu (întrunit la orele 12) voturile s-au distribuit astfel: 11 voturi împotriva acceptării ultimatumului, 10 pentru, 5 pentru discuţii şi unu rezervat (Gh. Tătărescu); la cel de al doilea Consiliu (ţinut la orele 21), repartiţia s-a schimbat: 19 pentru acceptarea ultimatumului, 6 contra şi unu (Victor Antonescu) „expectativ”.

Răspunsul dat de guvernul român, care se declara gata să discute cererile sovietice, a fost considerat la Moscova ca nesatisfăcător, astfel că noua notă ultimativă cerea evacuarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei în decurs de patru zile.

La 28 iunie, orele 11, Gh. Davidescu a comunicat lui Molotov: „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”.

Ocuparea Basarabiei şi a nordului Bucovinei de către Armata Roşie a fost însoţită şi de ocuparea abuzivă a ţinutului Herţa, care nu făcea parte nici din Basarabia, nici din Bucovina, ci era parte integrantă a Vechiului Regat. (De reţinut că harta sovietică, anexată primei note ultimative, era întocmită la scara de 1/1800000, astfel că în teren trăsătura de creion roşu neascuţit cuprindea 10 km.) Guvernul român a dat instrucţiuni lui Gh. Davidescu „să depună toate eforturile cu putinţă spre a obţine din partea guvernului sovietic renunţarea la orice pretenţii de teritoriu făcând parte din Vechiul Regat”. Demersul lui ca şi cel al succesorului său, Grigore Gafencu, au rămas fără rezultat. Unele mici rectificări au fost obţinute cu prilejul fixării liniei de demarcaţie.

Retragerea trupelor române din Basarabia şi nordul Bucovinei s-a făcut în condiţii deosebit de anevoioase. Devansaţi sau urmăriţi îndeaproape de unităţile Armatei Roşii, militarii români au fost insultaţi şi atacaţi de elemente comuniste, în rândul cărora se aflau numeroşi evrei. Încă de la 25 iunie, şeful Secţiei cadre al Cominternului, P. Guliaev, transmisese lui Gheorghi Dimitrov, secretarul general al Internaţionalei Comuniste, date despre membrii comitetului regional Basarabia al partidului comunist: I. Koro|kov, O. Weisman, R. Rozenboim, I. Morgenstern şi A. Cojujnianu. Ponderea importantă a evreilor în rândul comuniştilor din Basarabia şi Bucovina se explică — aşa cum s-a arătat — prin receptivitatea faţă de o doctrină internaţionalistă, ca mijloc de depăşire a unei identităţi etnice incerte sau atacate. Caracteristic pentru escaladarea violenţei în împrejurările evacuării teritoriilor ce urmau a fi anexate de URSS este progromul de la Dorohoi. Moartea celor 50 (sau 52) de evrei, între care şase soldaţi, a fost provocată de focul „deschis — se arată în raportul procurorului — de nişte soldaţi din grupurile 3 grăniceri şi 8 artilerie, care se retrăgeau din regiunea Herţei, umiliţi şi batjocoriţi de evreii din Herţa, şi ca răzbunare au început să tragă în evreii din cimitirul evreiesc”, unde era, în curs de desfăşurare, înhumarea unui ostaş evreu.

Prin ceea ce poate fi numit dictatul de la Moscova, România a pierdut un teritoriu de 50 762 km², cu o populaţie de 3,9 milioane de locuitori.

Nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, părţile de nord şi de sud ale Basarabiei au fost incorporate RSS Ucrainene, iar restul Basarabiei a fost unit cu o parte a RSSA Moldoveneşti, din stânga Nistrului (cealaltă parte a fost şi ea integrată Ucrainei) şi au constituit RSS Moldovenească (2 august 1940). Basarabia era astfel dezmembrată, pierzându-şi unitatea teritorială.

Actul de forţă al URSS a încurajat Ungaria şi Bulgaria să prezinte şi ele revendicările lor teritoriale.

Încă de la declanşarea războiului, la Budapesta se manifestase un curent al cărei exponent era şeful Marelui Stat Major, Henryk Werth, favorabil unei acţiuni militare împotriva României, în vederea ocupării Transilvaniei. Atât timp cât soarta războiului rămânea nehotărâtă, factorii de decizie de la Budapesta înţelegeau că ar fi fost neproductiv pentru Ungaria să obţină Transilvania de la Germania sau în cooperare cu ea.

În zilele de 6-7 ianuarie 1940, la Veneţia, au avut loc convorbiri între miniştrii de Externe ai Italiei şi Ungariei, conţii G. Ciano şi I. Csaky. Acesta din urmă a arătat că ţara sa avea un program maximal şi unul minimal în privinţa revendicării Transilvaniei: primul lua în considerare anexarea a 78 000 km², cu o populaţie de 4,2 milioane locuitori, dintre care 37% maghiari, 50% români şi 10% germani; celălalt prevedea anexarea a 50 000 km², cu o populaţie de 2,7 milioane, românii şi maghiarii aflându-se în procente aproape egale. Guvernul ungar avea să păstreze neutralitatea în cazul unui conflict militar româno-sovietic, dar era hotărât să intervină imediat în următoarele situaţii: a) „masacrarea” minorităţii maghiare; b) „revoluţie bolşevică” în România; c) cedarea, fără luptă, de teritorii către URSS şi Bulgaria.

Când, la 28 iunie, Uniunea Sovietică a anexat, fără ca România să opună rezistenţă, Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, a apărut cea de a treia situaţie evocată de ministrul ungar. La Budapesta s-a declanşat o adevărată isterie războinică. Războiul împotriva României era foarte popular.

Un conflict militar între cele două ţări ar fi antrenat, dacă nu mari distrugeri în perimetrul petrolifer, cu certitudine întreruperea livrărilor de petrol către Germania. Reichul simpatiza cu revendicările teritoriale ale Ungariei şi Bulgariei faţă de România, dar era decis să nu permită nici un fel de ostilităţi militare în atât de preţiosul — din punct de vedere economic — spaţiu românesc.

Trăgând concluzia din izolarea politică şi militară a României, precum şi din ameninţarea sovietică, România a renunţat la garanţiile anglo-franceze (1 iulie), iar regele Carol al II-lea  i-a solicitat lui Hitler trimiterea unei misiuni militare şi garanţii pentru frontierele ţării.

Criza româno-sovietică din 26-28 iunie şi dictatul de la Moscova au sensibilizat pe Fuhrer în privinţa primejdiei reprezentate de ieşirea URSS din limitele acordului de delimitare a sferelor de interese din august-septembrie 1939 o dată cu anexarea nordului Bucovinei, provincie nemenţionată în art. 3 al protocolului adiţional secret. Plenipotenţiarul german pentru probleme economice în Europa de Sud-Est, H. Neubacher, a exprimat corect, la 29 iunie, sentimentele lui Hitler: „atât timp cât Rusia se ţine de termenii acordului, nu vom face nimic. Dacă, totuşi, Rusia ameninţă interesele noastre economice acolo (în România — n.n.), ne vom mişca repede. Ruşii sunt foarte aproape de câmpurile noastre (sic!) de petrol, doar la 30-50 de minute. Se poate să trebuiască să stabilim un cuib pentru vulturii noştri. […] Rusia a făcut o mare greşeală. Hitler se simte ofensat, şi el nu uită niciodată”.

Nu era vorba, evident, de o „ofensă” personală, ci de una strategică. URSS apărea lui Hitler ca o putere uriaşă, cu forţele sale militare intacte, gata să profite de orice situaţie pentru a-şi mări teritoriul. Fuhrerului, revendicarea Bucovinei (chiar dacă ea fusese apoi limitată la nordul provinciei) îi apăruse — cum s-a arătat — ca o încălcare a înţelegerilor secrete încheiate în timpul celor două vizite ale lui Ribbentrop la Moscova.

În acelaşi timp, Hitler — ca şi Napoleon — vedea în URSS spada continentală a Angliei. Atât timp cât pe continentul european, dominat de Germania, URSS rămânea o forţă, Marea Britanie avea să refuze orice ofertă de pace, în aşteptarea conflictului dintre Hitler şi Stalin, aşa cum Napoleon şi Alexandru I, ţarul Rusiei, după înţelegerile de la Tilsit (1807) şi Erfurt (1808), ajunseseră la războiul din 1812.

Pentru a lua Angliei spada continentală sovietică şi pentru a elimina ceea ce i se părea a fi acum o ameninţare a flancului estic, Hitler a anunţat la 31 iulie, într-o consfătuire militară, intenţia sa de a ataca URSS în primăvara anului următor. În perspectiva confruntării din Est, România căpăta un spor de însemnătate: ea nu mai era numai o furnizoare de petrol şi cereale, ci devenea şi o bază de atac împotriva URSS. Pentru a o proteja, Fuhrerul a anunţat intenţia sa de a-i acorda o garanţie, de îndată ce revendicările Ungariei şi Bulgariei vor fi fost satisfăcute.

Preocupat până la obsesie de securitatea zonei petrolifere româneşti, Hitler a impus negocieri româno-ungare şi, când războiul a părut iminent, a ordonat pregătiri în vederea ocupării perimetrului Ploieşti.

Sub presiune germană, la Turnu Severin au avut loc discuţii româno-ungare care au eşuat. Delegaţia ungară a pretins 69 000 km², cu 3,9 milioane locuitori (dintre care 2,2 milioane români). Teritoriul revendicat cuprindea spaţiul transilvan de la nord de Mureş, trecând Ungariei Aradul, Alba Iulia şi Braşovul, dar lăsând României Blajul, Mediaşul şi Sighişoara. Delegaţia română s-a plasat pe poziţia schimbului de populaţie cu rectificări minore de frontieră, ca urmare a sporului de populaţie al Ungariei.

Eşecul negocierilor de la Turnu Severin părea să mute disputa româno-ungară de la masa tratativelor pe câmpul de luptă. Pentru a evita o astfel de escaladare, Hitler a impus arbitrajul de la Viena, care a fost în fapt un dictat (Mihail Manoilescu, ministrul de Externe al României nefiind lăsat măcar să facă o declaraţie, după ce fusese comunicată decizia arbitrilor            — Ribbentrop şi Ciano — a leşinat). România pierdea un teritoriu de 43 492 km², cu 2 667 007 locuitori, majoritatea (50,1%) fiind români. Este de remarcat că întinderea teritoriului anexat de Ungaria se afla sub limita programului minimal ungar, de 50 000 km², ceea ce explică nemulţumirea unora dintre membrii guvernului ungar, printre care şi primul-ministru, Pal Teleki, întors de la Viena, „zdrobit sufleteşte”, cum îl descrie ministrul învăţământului, Bâlint Homan.

La Bucureşti, Consiliul de Coroană, considerând că avea de ales „între salvarea fiinţei politice a statului nostru şi posibilitatea dispariţiei lui” a hotărât cu 19 voturi pentru, 10 contra şi o abţinere acceptarea deciziei de la Viena.

Încă de la 19 august, în credinţa că o atitudine concesivă faţă de Bulgaria va aduce României bunăvoinţa Germaniei în problema Transilvaniei, au început la Craiova negocieri româno-bulgare, încheiate prin semnarea unui tratat (7 septembrie) care prevedea cedarea Cadrilaterului (judeţele Durostor şi Caliacra), un schimb de populaţie şi plata de către Bulgaria a unei despăgubii pentru bunurile abandonate de familiile româneşti plecate. „Bietul Cadrilater — scrie Mihail Manoilescu — a fost o jertfă mai mult — şi încă o jertfă inutilă — pe altarul Transilvaniei”.

La începutul lui septembrie 1940, România Mare încetase, aşadar, să existe.

Clasa politică, intrată în panică, nu a înţeles că interesul Germaniei pentru petrolul românesc este o carte de joc importantă. Reichul nu era interesat în dezmembrarea României şi a temperat „ardoarea” revizionistă a Ungariei şi Bulgariei (la Viena, el a impus Ungariei o   soluţie, repetăm, sub minimum revendicărilor Budapestei). Dacă România ar fi rezistat cu armele Uniunii Sovietice, Germania nu ar fi permis partenerului de la Moscova să treacă Prutul (s-a văzut că sudul Bucovinei ne-a fost salvat de Hitler!). Abandonarea, fără luptă, a teritoriului naţional a putut fi o soluţie pragmatică, dar ea a rămas dezonorantă.

Martor la aceste evenimente, mai exact, al retragerii trupelor române din Ardealul cedat, scriitorul Ion Negoiţescu scrie în amintirile sale: „România Mare se dusese de râpă. Dacă astfel de treburi s-ar fi petrecut în urma unui război pierdut, situaţia n-ar fi fost atât de groaznică. Umilinţa suferită avea să aibă consecinţe fatale pentru sufletul naţiei. A nu fi luptat nici în Răsărit, nici în Apus, la momentul în care ceea ce este eroic şi tragic trebuie neapărat să-şi spună cuvântul, aveam s-o plătim scump, vreme de generaţii”.

Zguduit de tragedia neamului, un modest profesor de liceu din Turda, Ion Fodoreanu, făcea în jurnalul său o analiză necruţătoare a cauzelor dispariţiei României Mari, a izolării ţării noastre: „Neamul românesc este sfârtecat de vecinii duşmani. Ni se pare o nedreptate strigătoare la cer, o crimă aşa de mare contra umanităţii şi a civilizaţiei, încât am aştepta ca toată lumea să se revolte contra acestor barbari, toată lumea să ne ajute ca să ne salvăm fiinţa neamului sau să se înduioşeze cel puţin cineva de toate nenorocirile care ne-au ajuns. Totuşi nimeni nu se mişcă, nimeni nu protestează, noi singuri ne zbatem. Cei care ne-ar putea uşura suferinţele printr-un gest, ne lasă să suferim până la capăt. De ce această izolare şi această muţenie în jurul nostru? Nu din cauza împrejurărilor externe. Ci pentru că suntem nevrednici, pentru că ne merităm soarta, pentru că nu merităm nici o consideraţie din partea nici unui mare popor, pentru că suntem vinovaţi cu toţii, până la ultimul, de nenorocirile noastre. Care este vina noastră? Este de căutat în chiar concepţia noastră de viaţă. Scopul vieţii noastre era huzureala, luxul, trândăvia, destrăbălarea. Cărările vieţii noastre erau chiulul, şmecheria, învârteala, favoritismul, nepotismul, furtul. Am fost narcotizaţi, prin şcoală şi propagandă naţională, cu idei prea frumoase despre virtuţile neamului nostru, pe care le-am luat de bune şi adevărate, le-am pus la căpătăiu, le-am atârnat la butonieră sau la pălărie, le-am fluturat în vânt cu ocazia sărbătorilor naţionale, dar am continuat să trăim şi să fim cu totul altfel decât ne afişăm. Şi într-o zi minciuna în care-am trăit s-a răzbunat, iluziile s-au prăbuşit şi noi am rămas atâta cât eram, aşa cum meritam: nişte nemernici, uitaţi în voia soartei”.

Dând sângerării sufleteşti a autorului ceea ce este de dat, în ceea ce priveşte asprimea autoacuzării, textul lui Ion Fodoreanu, adevărată „Istorie a ţării prin cei mici” (cum ar fi spus N. Iorga), are meritul de a deplasa responsabilităţile prăbuşirii României Mari din exterior în interior. Întocmai ca şi Octavian Goga în însemnările sale din primul război mondial (vezi mai sus p. 281-282), care căuta în societatea românească, în primul rând, cauzele înfrângerilor din 1916, tot astfel şi profesorul din Turda refuza alibiul comod, care punea totul pe seama izolării României. Desigur, Secţia operaţii a Marelui Stat Major făcea o constatare adevărată, la 26 august 1940, când avertiza: „Ne considerăm complet izolaţi şi lipsiţi de sprijinul material şi politic al oricărei puteri străine”, dar nu se putea pretinde unei puteri străine să fie „mai română decât românii”, adică să se bată pentru noi, dacă noi nu eram hotărâţi să ne batem. Şi acesta lipsă de voinţă era rezultatul evoluţiei societăţii româneşti, în cele două decenii interbelice: „Statul care s-a numit «România Mare» a suferit, între altele, de o lipsă capitală: lipsa unui ideal superior şi activ, a unei idei-forţă, capabilă să o trezească, să pună în mişcare şi să canalizeze energiile neamului. Toate virtuţile strămoşilor şi părinţilor noştri, toată gloria trecutului nostru apropiat sau depărtat au rămas vorbe goale cât timp în noi au fost lăsate în amorţire sau au fost necunoscute şi înăbuşite în sânge, atunci când s-au trezit”, scria acelaşi Ion Fodoreanu.

Texte ca acelea citate mai sus dau dimensiunile traumei suferite de naţiunea română în iunie-septembrie 1940. Idealul cel mai scump şi pentru a cărei împlinire se făcuseră atâtea eforturi şi se vărsase atâta sânge era spulberat. Legitimitatea istorică nu-i conferise şi ireversibilitate. Avea el să mai reînvie vreodată?

Un sentiment de descurajare şi dezgust a cuprins întreaga societate. Venit la Bucureşti în acele zile, ca agent secret britanic, Julian Amery, auzea această întâmplare: „Se povestea că un ofiţer apăruse de curând la o paradă în haine civile. Cerându-i-se să-şi explice gestul, a răspuns: «Uniforma mi-e dată la curăţat. M-am p. pe ea, când am aflat cum a cedat guvernul nostru la Viena»”.

* Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Partea a IV-a – Istoria contemporană, Cap. 2 – România și cel de al doilea război mondial, p. 371-382, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

Mareșalul Ion Antonescu – Cronologie

2/14 iunie 1882 – Niciunde prin părțile Argeșului, cronicile și presa locală nu consemnează vreun fapt istoric sau vreun fenomen natural relevant. În chip precis, nici un asteroid nu periclita planeta în ziua respectivă, după cum, tot asemenea, nici un cutremur ori nici o eclipsă de lună sau de soare nu aveau să survină. Zodia Gemenilor, de regulă bogată în nativi predestinați prestigiului, avea să rețină totuși nașterea copilului Ion Antonescu, fiul Chiriachiței (născută Dobrian) și al locotenentului Ion Antonescu, un erou al Războiului de Independență din 1877-1878.

Fie că a avut ori nu vreo legătură cu intervenția providenței, dar micuțul Ion Antonescu, Ionel, cum îl alintau ai săi, avea să fie „eroul” unei stranii întâmplări. Elev fiind în primele clase ale școlii fiilor de militari din Craiova și revenit la Pitești, în vacanță, într-una din zile a ieșit la plimbare cu cei mari ai săi. Ajunseră în parcul din centrul orașului, se spune, când Ionel a fost abordat de o țigăncușă care-i ceru „boierașului” să-i ghicească în palmă. Cu greu, acesta acceptă, iar la sfârșit fu nevoit să asculte și prezicerea tulburătoare a fetiței:

– Boierule, vei fi mare în Țara asta, dar vei sfârși pe eșafod!

Nu avem informații precise cât de mult și de serios l-a preocupat destăinuirea necunoscutei, dar, cu siguranță, că în unele dintre cele mai grele momente ale existenței sale, povestea cu eșafodul a sfârșit prin a nu-i mai fi indiferentă?…

Următoarea perioadă a vieții lui Ion Antonescu a coincis adolescenței și studiilor. După cum singur avea să consemneze, într-un raport din 17 octombrie 1927, „am urmat următoarele studii:

a) Clasele primare;

b) Patru clase de liceu;

c) Patru clase Școala Militară Craiova;

d) Școala Militară Infanterie și Cavalerie (2 ani);

e) Școala Specială de Cavalerie (1 an);

f) Școala Superioară de Război (2 ani);

g) Anul complimentar la MStM (1 an);

h) Școala Observatori Aerieni (brevet nr. 13)”.

Eșalonate pe ani treptele enumerate, acestea au inclus, în:

1890-1894 = clasele primare;

1894-1898 = primele patru clase de liceu;

1898-1902 = Școala fiilor de militari din Craiova;

1902-1904 = Școala Militară de Infanterie și Cavalerie;

1905-1906 = Școala Specială de Cavalerie;

1909-1911 = Școala Superioară de Război;

1911-1912 = studii de stat major;

1912-1913 = Școala de observatori aerieni.

De remarcat, din vremea studiilor, predilecția tânărului Antonescu pentru arma cavaleriei a fost incontestabilă, cât în privința pregătirii – toate școlile și cursurile au fost absolvite cu același calificativ: foarte bine. Antonescu dedicându-se fără rezerve carierei militare, trebuie precizat că a fost una de excepție, presupunând saltul din grad în grad, de la acela de sublocotenent la mareșal în răstimp de exact 40 de ani, cursul fiind, prin trădare, la 23 august 1944:

– 1 iulie 1904 – sublocotenent

– 10 mai 1908 – locotenent

– 1 aprilie 1913 – căpitan

– 1 noiembrie 1916 – maior

– 1 septembrie 1917 – locotenent-colonel

– 1 aprilie 1920 – colonel

– 10 mai 1931 – General de brigadă

– 25 decembrie 1937 – General de divizie

– 12 iulie 1940 – demisia din armată, acceptată de Carol al II-lea

– 16 septembrie 1940 – anularea, prin Înalt Decret, a demisiei din armată și avansarea la gradul de General de corp de armată

– 5 februarie 1941 – General de armată

– 22 august 1941 – Mareșal al României, avansat prin Înalt Decret Regal din 21 august 1941

– 29 ianuarie 1945 – Prin Jurnalul nr. 188 al Consiliului de Miniștri se dispune arestarea a 89 de persoane, în frunte cu Ion Antonescu, arestat deja la 23 august 1944 și trimis în captivitate la Moscova. Motivul arestării: toate persoanele nominalizate sunt „bănuite a fi comis crime de război”

– 29 ianuarie 1945 – Prin Jurnalul nr. 189 al Consiliului de Miniștri se dispune arestarea a 65 de persoane, în frunte cu Ion Antonescu. Motivul arestării: toate persoanele nominalizate sunt „bănuite a fi responsabile de dezastrul țării”

– 6 februarie 1945 – Prin Înalt Decret Regal, Ion Antonescu este trecut în retragere.

De îndată după absolvirea Școlii Superioare de Război, anii 1911-1920 au corespuns activității desfășurate de Ion Antonescu exclusiv pe tărâm militar, el excelând în îndeplinirea tuturor obligațiilor asumate, precum în rândul întâi ca șef al Biroului Operații al Armatei de Nord (1916) și, apoi, al Marelui Cartier General al gen. Constantin Prezan (1916-1918 și 1919-1920). Prin activitatea desfășurată în context, Ion Antonescu s-a impus printre marii făuritori ai României Mari.

Perioada interbelică (1919-1939) îl consacră pe Ion Antonescu nu numai în domeniile militar și diplomatic, dar și în cel politic. Mai întâi, prin participarea sa în 1920 la Conferința de Pace de la Paris din 1919-1920, ca delegat în diverse comisii și misiuni (reparații, dezarmare, lichidările de război etc.) ori ca atașat militar la Paris (1922-1923) ori la Londra și Bruxelles (1923-1926). Revenit după 1 noiembrie 1926 la București, el s-a aflat ani la comanda legendarei Divizii a 3-a Infanterie Pitești (1933-1937) ori a fost director al Școlii Superioare de Război în două rânduri (1927-1929 și 1931-1933), Secretar General al Ministerului Apărării Naționale (1928) și, mai cu seamă, Subșef al Marelui Stat Major (1933-1934), domeniu în care intervenția sa pe planul pregătirilor efective pentru apărarea României Mari, singurele ce puteau preveni dezastrul din 1940, s-a dovedit decisivă, prin planurile realiste avansate și susținute cu cerbicie, împotrivi tuturor.

Sfârșitul anilor ’30 atestă – dacă mai era nevoie? – intrarea lui Ion Antonescu pe scena vieții politice, atât prin intervenția în favoarea forțelor naționaliste sau acceptarea funcției de ministru al Apărării Naționale în cabinetele Octavian Goga și Miron Cristea (1937-1938), cât și, mai apoi, prin despărțirea treptată de regimul Regelui Carol al II-lea, pentru ca în 1940 să intervină, pur și simplu, divorțul, categoric și public, din cauza cedării fără luptă către URSS a provinciilor noastre istorice – Basarabia și Bucovina de Nord. Cedări care, în fond, au inaugurat procesul prăbușirii României Mari și împotriva cărora el, Ion Antonescu, ca unul dintre fondatorii proeminenți ai României Întregite în 1916-1919, a protestat vehement. Avea să fie motivul pentru care, în iulie – august 1940, Antonescu va fi trimis în „surghiun” la Mănăstirea Bistrița, pentru a reveni la București și introdus la Palat tot la cererea Suveranului, care, în haosul provocat de prăbușirea hotarelor României Mari în fața pretențiilor nesăbuite ale imperialismelor vecine mari și mici, în fața pericolelor interne, l-a rugat și apoi i-a „ordonat” la 4 septembrie 1940 să preia Președinția Consiliului de Miniștri. Generalul n-a socotit că, în acel fel, situația se îmbunătățise iar țara fusese … salvată, dimpotrivă, astfel că în noaptea de 5/6 septembrie a impus abdicarea lui Carol al II-lea, ceea ce a provocat automat prăbușirea regimului de dictatură regală, marele vinovat și catalizator al dezastrului survenit.

Generalul Ion Antonescu a fost, evident, propulsat de evenimentele survenite și a atins apogeul carierei sale politice și militare – Conducător al Statului Român. Fără a fost însă și profitor al împrejurărilor nefaste care l-au promovat pe prima scenă politică a țării.

Odată ajuns aici, se impune să-l avem în seamă pe ANTONESCU – OMUL, un capitol despre și pentru care s-au scris atâtea și, desigur, lucrurile nu se vor opri aici, cu certitudinea de-a se realiza, cumva-cândva, un portret robot al Mareșalului, pe măsura tuturor ocaziilor și tuturor așteptărilor sau voințelor. Ceea ce, evident, nici nu-i rostul operei istorice.

Dar, pentru că ne aflăm aici, este cazul să menționez că, împotriva tuturor legendelor în circulație, care nu au ca temei cele peste 30 de volume ce le-am consacrat României în epoca 1939-1945 și Mareșalului, ci simple presupuneri și nechibzuite dorințe, nu m-am numărat nicicând printre cei care am exacerbat meritele și calitățile lui Ion Antonescu, pierzând constant din vedere ori diminuând defectele și neîmplinirile sale. Nici nu se putea astfel, cât timp unul dintre eșecurile sale de proporții, cel mai grozav dintre toate – pierderea Războiului din Răsărit, este mult dincolo de domeniul evidenței, l-a cunoscut și-l suportă (încă) cu stoicism toată lumea românească, în primul rând! Totodată însă, de ce aș neglija, m-a preocupat stabilirea echilibrului între calitățile și defectele individului, între realizările și prăbușirile sale, fiind convins că – procedând astfel – mă aflu pe calea cea bună. În domeniul studiilor istorice, falsele concepte ale „corectitudinii politice”, astăzi la modă, n-au ce căuta. Nu demult, sociologul și istoricul francez Jean Sévillia a demonstrat că, de la „corectitudinea politică” s-a făcut lesne saltul la … „corectitudinea istorică”, o brutalizare și o mistificare de proporții a trecutului care a fost. Or, în schema obligatorie a „corectitudinii istorice” – atestă același – intră lichidarea complexității faptelor petrecute și triumful maniheismului, reducerea trecutului la o înfruntare permanentă între Bine și Rău, anateminzarea unor personaje și … desolidarizarea de ele, făcându-se și pasul imediat următor – demonizarea lor. Este o înșelăciune, dat fiind că, în esență, nu personajele și faptele trecutului sunt demonizate, ci „noi suntem, prin delegare”. Ei bine, în context, cine poate respinge ca, de la o bună vreme, acestui tratament i-a fost supus și Mareșalul Antonescu. Departe, așadar, cât mai departe de domeniul istoriei. Oricum, în afara ei!

În temeiul studiilor și documentelor (ce depășesc de-acum numărul zecilor și zecilor de mii) cercetate în arhivele române și străine, al mărturiilor scrise și probelor orale, personalitatea lui Antonescu se impune de la sine. Nu putem respinge că i-ar fi lipsit: o cunoaștere profundă a trecutului național și a meandrelor politicii și realităților societății în care a trăit; o introducere și opinii ferme, desăvârșite problemele tacticii și strategiei, ale artei militare moderne; o inteligență scăpărătoare și o intuiție exemplară a evoluției faptelor și fenomenelor, decriptate, examinate și comunicate ca atare, peste toate imputațiile ce i s-au adus de-a fi … Cassandra nenorocirilor prognozate; o memorie ieșită din comun, dublată de un spirit de observație și de organizare ieșite din comun; curajul și principialitatea, desprinderea de orice arivism și tentație de coruptibilitate; naționalismul sincer și devotat, afirmat deschis și în „spiritul veacului”, triumfător, și prin contribuția lui, o dată cu făurirea României Mari la 1918; adversar necondiționat al politicianismului și al tuturor tendințelor vremii (liberale, conservatoare, național-țărăniste și, nu mai puțin, legionare sau fasciste). Anticomunist de calibru, în teorie și practică, preocupat de dificultățile cea aveau să se abată asupra României Mari ca rezultat al vecinătății nenorocite a URSS, cu pretențiile sale teritoriale și ideologice imense; convingeri ferme în rosturile alianței anglo-franceze pentru apărarea României până la 1939, iar după 1940, ca aliat al celui de-al III-lea Reich, inițiator și factor al cooperării româno-germane în fața pericolului bolșevic și a comunizării Europei în cazul victoriei lui Stalin; dragostea fierbinte de țară și de popor, de bine și de dreptate, dispus oricând pentru sacrificiul suprem întru apărarea și salvarea drepturilor și intereselor naționale. Într-un editorial memorabil, încredințat presei după ce Carol al II-lea l-a investit pe Antonescu ca prim-ministru, inegalabilul N. Iorga îl dezvăluia în acest chip: „… Acest nume amintește rezistența mândriei românești din timpul Marelui Război [1916-1919], sfaturile pe care tânărul colonel de atunci le-a dat neînfricoșatuluiGeneral Presan, apoi severul director al Școalei de Război, formând ofițeri pentru luptă, nu pentru paradă și onoruri, pe acela care, în clipa când armata noastră pornea pe calea unei organisări greșite, opunea o concepție diametral deosebită într-un memoriu pe care trebuie cândva să îl publice ca să se vadă răspunderile, pe omul modest care, neputând atinge ținta sa, nu s-a gândit decât să se întoarcă la datorie, în sfârșit pe omul de caracter care n-a cunoscut mijloacele prin care se ajunge mai ușor. Acesta este Generalul Antonescu pentru noi, afară de speranțele pe care le trezește marea sa valoare militară …”

Este de la sine înțeles – cum s-ar fi explicat altfel? – că, pe măsura calităților de excepție ale Mareșalului Antonescu, defectele, ele însele, n-au fost mai puține și nici de fel neînsemnate. Nimeni nu poate pretinde, fără prejudiciul cauzat unei abordări obiective, a fi trecute sub tăcere. Nefiind admisibil, evident, a promova hagiografia în istoriografie. În fapt, nici un moment, Antonescu n-a pretins calități și merite inexistente ori neverificate. Atunci?

Cu scurgerea anilor, Antonescu și-a aflat cel mai bun aliat în măsură să-i probeze oricând cariera militară de excepție în foile de apreciere, toate păstrate cu chibzuință în arhive, și atestând că vreme de multe decenii (1904-1937) el a primit an de an calificativul foarte bine, mai puțin pentru 1933-1934, când a intervenit o dispută personală cu superiorii săi, generalii Paul Angelescu și N. Samsonovici, care l-au atenționat fără rezerve cu … rău. Sub acest aspect, netăgăduit, de mare interes sunt obișnuitele foi calificative anuale, valorificate în ultima vreme de specialiști, impunându-se a selecta câteva exemple:

– Din foaia calificativă pe anul 1907 (semnată de col. E. Pretorian, cdt. Regimentului 1 Roşiori): „Foarte bun ofițer sub toate raporturile. Prin zelul și priceperea lui la serviciu a atras atenția șefilor săi. A fost însărcinat cu conducerea și instrucția plutonului de pionieri, de care s-a achitat în mod deosebit. Ofițer foarte serios și cu o conduită exemplară. Merită din toate punctele de vedere a înainta la alegere, pentru care îl propun”;

– Din foaia calificativă pe anul 1909 (semnată de căpitan M. Zaharescu, cdt. depozitul de remontă): „Ofițer eminent, sub toate raporturile. Se distinge în toate acțiunile sale și desfășoară energie extraordinară. Excepțional de inteligent și conștiincios, foarte bun instructor și călăreț îndrăzneț, iubește mult calul, excelent camarad, conduită exemplară. În fine este un ofițer de mare valoare, pe care se poate conta în orice împrejurare. Îi prevăd un viitor fericit”;

– Din foaia calificativă pe anul 1912 (semnată de col. Bassarabescu, cdt. Regimentului 4 Roșiori): „Sănătos și rezistent la oboseli. Prea inteligent, cu prea bună judecată, cu bună cultură militară […] Este deja caracterizat ca având aptitudini speciale pentru serviciul de Stat Major. Îl propun, din nou, pentru înaintare excepțională, la gradul de căpitan”;

– Din foaia calificativă pe anul 1913 (semnată de generalul Al. Averescu, cdt. Diviziei 2 Cavalerie după operațiunile din Bulgaria): „… A lucrat cu stăruință și pricepere zi și noapte, divizia fiind improvizată și timpul foarte scurt. În lucrările sale, cea mai desăvârșită ordine […] În timpul operațiunilor a fost, cu deosebire, întrebuințat la recunoașteri și transmitere de ordine la distanțe foarte mari și în terenuri extraordinar de dificile. Străbătând fără preget, în timpul nopților, pe vreme rea și izolat, regiuni înțesate de comitagii, mi-a dovedit că posedă, în gradul cel mai înalt, calitatea de căpetenie a ofițerului de cavalerie și Stat Major, și anume: Curajul în singurătate. Curaj și sânge rece deosebit […] L-am găsit adesea în spital, la Pirdop, printre holerici, unde se ducea fără nici un ordin, ci numai din dorința de a stăvili teribilul flagel. Le ducea tutun și-i îmbărbăta, încredințat că, dacă fiecare făcea cât de puțin se pricepe în acest sens, boala se va stinge. Era, în adevăr, devotat. În tot timpul războiului, deși a fost supus la oboseli extraordinare, a găsit și timpul de a ține jurnalul la curent, în mod foarte conștiincios. A fost întotdeauna sănătos, foarte voios și dornic de a merge înainte. Mult simț național și excelent patriot. În rezumat, am rămas cu impresia că este un ofițer de cavalerie și de Stat Major și că, cu un asemenea om, se poate întreprinde orice. El merită orice distincțiune. A fost propus de Comandantul Diviziei 2 Cavalerie pentru Steaua României de Război”;

– Din foaia calificativă pe anul 1915 (semnată de col. I. Zadik, șeful Statului Major al Corpului 4 Armată): „De la mutarea sa în Corpul de Armată, conduce Biroul Operațiilor. În scurt timp de la luarea biroului în primire, s-a pus foarte repede la curent cu lucrările lui, dovedind o aptitudine deosebită. Studiază și rezolvă foarte bine chestiunile respective […] Cultura generală foarte bună, cunoștințe militare superioare căpătate în Școala de Război. Posedă foarte bine principiile relativ la conducerea trupelor în război. Judecă foarte bine situațiile tactice și strategice, pe hartă și teren […] Are foarte mult spirit de ordine și metodă, care, unite cu cunoștințele sale superioare, cu energia și râvna, devotamentul ce pune în serviciu, denotă pe căpitanul Antonescu ca un ofițer de mare valoare. Este sănătos și rezistent pentru campanie. Conduită exemplară, educație aleasă. Este un eminent ofițer de Stat Major”;

– Din foaia calificativă pe anul 1917 (semnată de generalul Constantin Prezan, șeful Marelui Cartier General): „De la începutul campaniei [1916] maiorul Antonescu a lucrat ca șef al Biroului Operațiilor, direct sub ordinele mele, așa că am avut ocazii multiple de a-l aprecia. Este un ofițer de o mare valoare, cu cunoștințe, vederi limpezi, energie, conștiințăm forță de lucru și mult caracter. Merită cu prisosință pentru bine Armatei a fi fus cât mai repede pe treptele mai înalte ale ierarhiei”;

– Din foaia calificativă pe anul 1919 (semnată de lt.-col. Ion Sichitiu, șeful Secției Operațiilor a MCG): „Ofițer superior, distins din toate punctele de vedere, caracter hotărât, voință de fier. Orice calificare i-aș face, ea nu va putea ilustra îndeajuns meritele ce-i revin, grație muncii rodnice și fără preget ce a depus în postul de multă încredere ce-l ocupă, ca șef al Biroului Operațiilor […] Ofițer de Stat Major de mare valoare. Interesele Armatei reclamă ca lt. – colonel Antonescu să ajungă cât mai curând, repede, la înaltele comandamente la care are tot dreptul să aspire. Îl propun pentru înaintare la gradul de colonel, în mod excepțional, atât în arma sa cât și pe Stat Major, precum și la comanda de regiment”;

– Din foaia calificativă pe anul 1920 (semnată de general N. Sinescu, inspector Cavalerie):

„Lt. – col. Antonescu este un ofițer desăvârșit și merită cu prisosință a înainta în mod excepțional la gradul de colonel, atât pentru Statul Major cât și pe armă. I se poate încredința orice fel de comandă, conducere sau serviciu superior și le va duce pe toate la bun sfârșit”;

– Din foaia calificativă pe anul 1922/1923 (semnată de colonel adjutant I. Florescu, șeful Diviziunii II din cadrul MStM român): „Colonel Antonescu a făcut serviciul de atașat militar la Paris, de la 30 august 1922 la 1 iulie 1923, iar de la această dată a fost numit atașat militar la Londra. Ofițer de o capacitate militară incontestabilă de care a dat dovadă pe tot timpul războiului [1916-1919] cât și cât timp a comandat Școala de Cavalerie de la Sibiu. Posedă calități remarcabile de caracter, hotărâre, curajul răspunderii și inițiativă. Susține cu energie părerile sale pe care știe să le urmeze cu tenacitate, a fost apreciat în mod strălucit pentru toate serviciile sare i s-au încredințat”;

– Din foaia calificativă pe anul 1928 (semnată de general C. Lăzărescu, subșeful MStM român): „Este un ofițer de toată valoarea și din toate punctele de vedere”;

– Din foaia calificativă pe anul 1931 (semnată de generalul Moruzi, inspector general Cavalerie): „Ofițer cu calități cu totul excepționale. Pe lângă cunoștințele deosebite, afirmate într-o rodnică carieră, are și neprețuita însușire de a fi și un mare caracter și un ofițer pătruns de sentimente de înaltă morală […] Perspectivele în care ale acestui ofițer sunt nelimitate”;

– Din foaia calificativă pe anul 1932/1933 (semnată de generalul M. Ionescu, cdt. Corpului 1 Armată): „ … Dotat cu o cultură superioară militară și generală foarte vastă, înzestrat cu o inteligență foarte pătrunzătoare și cu o voință de fier, de o tenacitate fără seamăn în toate chestiunile care ating interesele superioare ale Armatei, de o putere de muncă cu totul în afară din comun și care servesc de strălucit exemplu subalternilor săi, Generalul Antonescu se impune ca unul dintre viitorii mari conducători ai Armatei, atât prin capacitatea sa excepțională, cât și prin patriotismul cu care sacrifică Instituției întreaga sa activitate”;

– Din foaia calificativă pe anul 1934/1935 (semnată de generalul I. Sichitiu, cdt. Corpului 1 Armată): „… Este inutil să înfățișez aici, în câteva rânduri, însușirile ostășești și aptitudinile de a comanda ale Generalului Antonescu, ele sunt prea bine cunoscute de toți șefii, prea bine reliefate de trecutul său și prea bine apreciate de către toți cei care l-au avut în subordine sau au avut legături de serviciu cu el […] Lăsând la o parte temperamentul său care uneori nu poate fi suficient stimat, recunosc la Generalul Antonescu caracterul său hotărât, puterea sa extraordinară de muncă, curajul hotărârilor și al faptelor sale, demnitatea cu care apără prestigiul funcției ce îndeplinește și pe acela al subalternilor săi, dar, mai presus de toate, patriotismul înflăcărat și luminat care îi animă toată ființa sa și care uneori trece dincolo de uzanțe”;

– Din foaia calificativă pe anul 1936/1937 (semnată de generalul P. Dumitrescu, cdt. Corpului 1 Armată): „Generalul Antonescu comandă Divizia 3-a de Infanterie în mod remarcabil din toate punctele de vedere. Ofițer General, care are toate însușirile, virtuțile și capacitatea, recunoscute de întreaga oștire – ca un strateg emerit, un fin tactician și un organizator de forță. Trecând prin fața ochilor mei toate Corpurile de Armată, în calitate de Inspector General de Armată (2 și 3) – nu am dat peste un statut de serviciu atât de strălucit, ca al Generalului Antonescu. În timp de pace: în toate însărcinările și comenzile avute, de la primul grad până la cel de General, a fost întotdeauna întâiul, ales dintre aleși, satisfăcând cu prisosință și chiar peste așteptări toate misiunile ce i s-au dat. În timp de război (1916-1918)a fost inspiratorul și animatorul fără egal al marilor înfăptuiri ce au dus la înfăptuirea idealului național, și pentru care nu avem destule cuvinte pentru a-i fi recunoscători. Datorită probității, modestiei și caracterului său integru, nu a vrut să pună Steaua de General, deși i se oferise la Tisa, înaintea camarazilor săi. Câtă demnitate, câtă cinste ostășească!!!”.

Activitatea și calitățile de excepție ale Mareșalului Antonescu au impresionat, nu mai puțin, pe militarii străini (francezi, britanici, germani, italieni) cu care el a venit în contact ori care, de-a lungul anilor, în virtutea atribuțiilor pe linie de servicii, l-au avut sub observație. Așa precum faimosul Birou 2 francez, care, la 28 decembrie 1937, imediat după includerea lui Ion Antonescu în guvernul lui O. Goga (1937-1938), a transmis de la București Parisului un amplu raport despre noul demnitar. Un capitol special al documentului, intitulat Aprecieri, cuprindea opiniile despre Antonescu ale unora din atașații militari francezi la București (col. Thierry – 1927, col. Delmas – 1934 și 1937). Din „portretul” schițat în octombrie 1927 de col. Thierry, reținem: „Puterea de muncă a colonelului Antonescu face din el unul dintre ofițerii cei mai distinși ai Armatei Române. El este, cu siguranță, egalul celor mai buni ofițeri ai noștri de Stat Major. Inteligență foarte ascuțită, brutalitate, un mare orgoliu, o voință feroce de-a ajunge, acestea sunt, dimpreună cu o extremă xenofobie, trăsăturile esențiale ale acestei curioase figuri. El trebuie să fie tratat cu multă prudență; nu este sigur”. La rândul său, col. Delmas îl considera în 1934 pe Antonescu drept „fiu spiritual” al Mareșalului Prezan; a fost șef al Biroului Operațiilor în 1916-1918, iar, în 1919, a organizat în mod „strălucit” marșul trupelor române asupra Budapestei. Rămăsese „în plină vigoare fizică” și „energie”, atestând „o frumoasă inteligență”; „trece – spunea Delmas, în continuare – drept un ofițer fanatic, dotat cu o mare putere de muncă, autoritar și tranșant, șovin, foarte rezervat față de străini, inclusiv francezi”; același, în noiembrie 1937, îl aprecia așa cum era – „un șef de valoare excepțională”.

În acest cadru, nu poate scăpa atenției „portretul” stabilit în temeiul examenului grafologic al scrisului Mareșalului Antonescu, de către dl. Andrei Fortunescu în 1991:

„Semnătura lui Ion Antonescu exprimă înainte de toate o energie nestăvilită, suport pentru o activitate susținută, ce nu-și îngăduie răgazuri pentru reflecții subtile ori reverii romantice. Grafismul dezvăluie un spirit cultivat, dar care nu înțelege să se oglindească pe sine însuși, relevă o voință formidabilă, capabilă să domine, dar, în același timp, să se constituie într-un scut protector pentru alții. Literele preponderent unghiulare vorbesc despre asprimea unei persoane ce nu este dispusă să facă concesii, nici sieși, nici altora. Raporturile poziționale și dimensiunile dintre majuscula G (din compoziția abrevierii cuvântului General) și majuscula A prin care începe numele reflectă respectul deosebit pe care scriptorul îl acordă autorității, mărturisind totodată credința acestuia, potrivit căreia o persoană ce poartă girul puterii trebuie să-și restrângă la maximum orgoliile ce-l animează ca simplu individ. Față de impozantul G, A, cu ovalul său reținut, modest, sobru, îl reprezintă pe Antonescu – omul!”

S-a afirmat, eronat, că Mareșalul Antonescu ar fi fost aliatul uitat al lui Adolf Hitler. Poate înainte de-a se fi cunoscut, dar nicicum și nicicând în perioada alianței militar-politice (noiembrie 1940 – august 1944), când s-au întâlnit de 20 de ori, în cursul cărora Mareșalul s-a dovedit consecvent incomod, departe de-a fi fost un … aliat „cuminte” al Führerului. Este un fapt care se degajă tranșant din toate stenogramele păstrate și a fost relevat de către toți martorii prezenți la întrevederile Hitler-Antonescu, în primul rând de celebrul Paul Otto Schmidt (translatorul Führerului), Mihail Sturdza, ministrul român de Externe (1940) sau Gh. Barbul (translatorul și secretarul lui Antonescu). Schmidt, de pildă, le declara americanilor după război: „… Toate conferințele [lui Hitler] cu ungurii și românii au atins problema Transilvaniei … În special Mareșalul Antonescu nu obosea niciodată, afirmând că românii erau de origine romană, că România era o țară europeană, o insulă europeană în marea slavă și că Transilvania era stânca cea mai mare a insulei”46. În ceea ce-l privește, Mihail Sturdza a reținut că, de la primele contacte, la Berlin în 22-23 noiembrie 1940, Antonescu i-a prezentat liderului nazist o „elocventă și bine documentată protestare privitoare la Arbitrajul de la Viena”. În sfârșit, Gh. Barbul, care de regulă era nelipsit de la convorbirile Antonescu-Hitler, avea să-și reamintească după război, în memoriile sale de circulație internațională: „ … Am găsit [în aprilie 1943] pe Hitler aruncând flăcări. El striga: <<Trădare!>>. Mareșalul putea să vadă cu ochii lui ce însemna un acces de furie a Führerului. Cuvintele lui, al căror sens Antonescu nu reușea să-l înțeleagă decât în mod fragmentar, din cauzaimposibilității lui Schmidt de a le traduce la o astfel de viteză, zburau prin cameră, ca obiecte aruncate în capul românului. România ar fi compromis grav șansele războiului: ca în 1917 când Sixte de Bourbon, ducându-se în lagărul inamic să negocieze, într-un moment când adversarii Germaniei, epuizați de eforturile lor, se gândeau la pace, tot astfel Mihai Antonescu ar fi deschis ochii Occidentalilor asupra slăbiciunii lui Festung Europa. Pentru a susține acuzațiile lui, Hitler agita în mâna dreaptă o foaie de hârtie. Era, după cum afirma el, o telegramă a Departamentului de Stat, semnată de Cordell Hull, descifrată de serviciile germane. Destinatarii erau miniștrii Statelor Unite din capitalele țărilor neutre din Europa. <<Susțineți inițiativa lui Antonescu – glăsuiatextul>>. România se pusese astfel în fruntea unei mișcări de trădare în Europa. Mihai Antonescu o mărturisea singur în memoriul dat lui [Manfred von] Killinger. Pentru a păstra încrederea Reichului, Mareșalul trebuia să renunțe la colaborarea vicepreședintelui de Consiliu și să recheme de urgență pe șefii de misiune de la Berna și Madrid, care serviseră ca instrumente ale lui Mihai Antonescu”. Cât în ce privește situația, imposibil imaginat, a unui Antonescu redus la tăcere în fața Führerului, N. Steinhardt a consemnat dimpotrivă în Jurnalul său: „Despre Antonescu însă nu pot sănu arăt că, oricum, singurul în toată Europa a cuteza să i se opună lui Hitler […] Dârz, cu modestia cuvenită, a scăpat de la moarte câteva sute de mii de suflete de evrei”. Se desprinde, cât de colo, că Mareșalul Antonescu a știut să se impună pentru a i se recunoaște statutul: al III-lea om al Axei, după Hitler și Mussolini, cel puțin pe continentul european! Iar ascensiunea lui pe locul secund, după căderea „Ducelui”, n-a putut fi de nimeni și nicicum blocată. Fie numai având în seamă o atare dispoziție în ierarhia Axei, și este de ajuns a conchide că Antonescu n-a avut cum să-și joace rolul de aliat uitat al lui Hitler, cum sugerează autorii de serviciu sau propovăduitorii (aberantei) corectitudinii istorice. Antonescu, așadar, n-a fost nici aliat uitat, dar nici unul de anvergură al celui de-al III-lea Reich, pentru care a optat nu după propriile-i impulsuri și convingeri, ci, pur și simplu, datorită realităților anului 1940, devenind volens/nolens aliatul lui Hitler, iar nu vasalul acestuia, în condiții geopolitice concrete, care impuneau respingerea în forță a imensului pericol reprezentat de URSS, mai cu seamă în urma agresiunii barbare care consfințise debutul prăbușirii României Mari. Despre toate acestea, Mareșalul avea să detalieze în nenumărate dispoziții și declarații, precum în Ordinul de zi adresat luptătorilor de pe front la 1 ianuarie 1944: „… În zilele trăite de voi, de noi și de părinții noștri, în ultimii 120 de ani, de la 1820 la 1940, Țările Românești au fost de nenumărate ori invadate și ocupate, dominate și exploatate, sărăcite și umilite, jefuite și ciuntite de oștile rusești. Reamintesc tuturor că 1828, 1848, 1853-1854, 1877-78, 1916-18, 1940-41 sunt pumnale înfipte, numai într-un veac, în ultimul veac, în inima și în mândria românească, în cinstea și în glia strămoșească. Luați aminte și nu uitați. Nu uitați și nu vă temeți că veți putea fi pedepsiți fiindcă vă faceți datoria. Fiți încredințați că este pe pământ o justiție supremă. Noi nu vom putea fi pedepsiți de această justiție fiindcă, fiind provocați, umiliți și ciuntiți în 1940, am călcat în 1941 pământul altora pentru a libera pe al nostru. Noi nu am fi atacat niciodată pe nimeni dacă 3 milioane de frați nu ar fi fost luați în robie și dacă Basarabia și Bucovina noastră nu ne-ar fi fostzmulse într-un moment când Europa s-a găsit la o răspântie fatală, când nimeni nu ne-a putut sări în ajutor (subl. ns.)”. Ceea ce, la 6 februarie 1943, deci de îndată după eșecul de la Stalingrad, Antonescu transmisese unităților operative din regiunea frontului, și cu acest îndemn: „ … Dacă nu contribuim cu toate puterile noastre la lupta aliaților noștri pentru a înfrânge comunismul și pe ruși, nu putem să asigurăm nici viața copiilor noștri, nici existența țării noastre. De aceea, să luptăm cu toată hotărârea acolo unde ne găsim, spre a feri țara de cotropire și la vremea ce va veni să fim gata a înfrânge dușmanul nostru de moarte […] Dacă vrem să reconstruim o Românie Mare trebuie să o merităm prin lupte și prin sacrificii”

Indiferent de orice intenții și inițiative nenorocite ce i s-au atribuit în epocă ori continuă a-i fi imputate, Ion Antonescu, cel de-al III-lea Mareșal al României după 22 august 1941, rămâne indiscutabil singurul lider politic și militar de la București capabil a pregăti, declanșa și purta Războiul din Est (1941-1944), alături de Germania și aliații ei, împotriva URSS și a Națiunilor

Unite. Un război condus, înainte de orice și mai presus de toate, pentru refacerea României Mari și zdrobirea comunismului. A eșuat, nu numai în încleștarea militară pe Frontul de Est, ci și în urma combinațiilor de „doi bani” ale forțelor patriotice interne, triumfătoare la 23 august 1944, dar numai pentru moment, dat fiind că fără un răgaz confortabil acestea aveau să-i succeadă Mareșalului, în închisori și lagăre, în „procese” și în fața plutoanelor de execuție, iar, numai în cazurile cele mai … fericite, pe căile Exilului. Printr-o mișcare total nesăbuită și în urma unei cotituri nenorocite, nicidecum istorice, România a devenit un stat ocupat, iar învingătorul de moment, mai cutezător și obraznic decât de regulă, a impus modificarea regimului social-politic, comunizarea după modelul moscovitasiatic! În atare împrejurări, Mareșalul Antonescu și unii dintre colaboratorii săi au căzut sub gloanțele plutonului de execuție, la 1 iunie 1946.

Cu demnitate, Antonescu dovedind magistral că, așa după cum trăise, știuse să moară pentru România, căreia, de altfel, i-a închinat și ultimele sale cuvinte.

Convins fiind, fără nici o îndoială, că nu se sfârșise TOTUL, din moment ce abia începuse POSTERITATEA, care poate să-i fie pe alocuri nefavorabilă ori fals lustruită, dar NUMAIDECÂT DREAPTĂ ŞI CUMPĂTATĂ finalmente! Ceea ce nu se poate spune pentru moment: CÂND sau DE CÂND?

Iar, pentru a încheia, să consemnăm că Mareșalul, declanșând și purtând războiul pentru România Mare, a ajuns – independent de toate eforturile și previziunile sale – a ajuns în cea mai grea situație a existenței sale și a românismului în ansamblu: să se bată, în funcție de evoluția ostilităților generale, NU PENTRU DREPTURILE, CI PENTRU EXISTENŢA ŢĂRII SALE, grav periclitată de vecinătatea colosului comunist de la Răsărit!

Gheorghe Buzatu – Antonescu, Hitler, Stalin, p. 6-17, Grupul Editorial Demiurg, Iași, 2008