Generalul Cantacuzino Grănicerul

In momente de repaus şi voie bună, când Generalul era mulţumit de isprăvile şi comportamentul legionarilor, îşi dezlega sufletul şi le mărturisea dragostea lui pentru Căpitan: “Uite, băieţi, ca să vedeţi cât de mult îl iubesc eu pe Corneliu. Eu, neam de domn, viţă Şerban Cantacuzino, urmaş mai de departe din împăraţii Bizanţului, şi m-am pus sub ordinele Căpitanului, un nepot de pădurar”. Generalul făcea aluzie la bunicul Căpitanului, care, într-adevăr, fusese pădurar in Bucovina, de unde se trăgea neamul Codrenilor. Orgoliul descendenţiei princiare nu l-a împiedicat să accepte, când soarta neamului era in joc, şefia unui tânăr care nu se putea mândri cu acest strălucit şir de strămoşi.

Generalul Gheorghe Cantacuzino venea dintr-o altă lume decât Căpitanul şi marea majoritate a legionarilor. Coborâtor din împăraţii Constantinopolului şi descendent de domnitori români, el aparţinea primelor familii ale ţării şi puţinelor familii din aristrocaţia pământeană care au păstrat conştiinţa răspunderilor lor istorice. Şi totuşi el s-a încadrat perfect mentalităţii legionare, care nu se inspira din privilegii de clasă, ci dintr-o egală valorizare a tuturor elementelor naţionale, indiferent de originea lor socială, exclusiv in funcţiune de capacitatea lor de sacrifciu in slujba neamului.

Titlurile lui princiare le-a considerat o datorie, un indicativ in viaţă, onorându-le cu o strălucită carieră militară. În războiul de întregire s-a acoperit de glorie, apărând crestele Carpaţilor contra unui inamic mult superior. Generalul Cantacuzino n-a cunoscut niciodată înfrângerea in tot cursul campaniei şi când s-a retras, a fost din cauza situaţiei generale a frontului. La izbucnirea ostilităţilor, era colonel şi comanda regimentul de grăniceri de la Predeal. Cu acest regiment, in marș fulgerător, a ocupat Braşovul. După retragerea din Transilvania, din cauza intervenţiei trupelor germane, i s-au încredinţat cele mai grele misiuni. La început a apărat Valea Prahovei şi trecătoarea Rucărului, apoi frontul din Munţii Argeşului până la Olt. La un moment dat avea sub comandă opt batalioane de grăniceri. Trupele austro-germane au căutat in iureşul primei ofensive să forţeze decizia războiului pe la nord, căzând direct asupra Bucureştiului. A fost un moment de panică în Capitală. Dar colonelul Cantacuzino, cu trupele lui de grăniceri, a stăvilit puhoiul, încât inamicul a fost obligat să-şi deplaseze atacul mai spre vest, izbutind in cele din urmă să străpungă frontul în Oltenia. Galoanele de general şi le-a câştigat pe front tocmai în timpul acestor lupte crâncene. Lozinca “pe aici nu se trece” a devenit de fapt pentru întâia oară o realitate în luptele purtate de Generalul Cantacuzino în Carpaţii Meridionali. În perioada retragerii generale, a apărat, rămânând strâns lipit de munţi, văile din Carpaţi, părăsindu-le una după alta pe măsură ce trupele din câmpie se scurgeau spre Moldova. În primăvara anului 1917, a participat la apărarea Văii Oituzului, sub comanda Generalului Averescu. A condus neuitata bătălie de la “sticlărie”, una din cele mai înverşunate şi omorâtoare încăierări din tot cursul războiului, izbutind să stabilizeze frontul în această regiune. În sfârşit, în timpul debandadei armatei ruseşti, tot Generalul Cantacuzino a fost chemat să apere la Iaşi pe rege şi guvernul de hoardele de soldaţi bolşevizaţi. În câteva zile a făcut ordine, azvârlindu-le peste Prut. A părăsit armata înainte de încheierea războiului în împrejurări pe care le considera incompatibile cu onoarea de soldat și onoarea naţională. Era în Iaşi când se discuta în guvern şi la Curte dacă trebuie să se continue războiul în “triunghiul morții”, sau să accepte încetarea ostilităţilor cu Puterile Centrale. Generalul Cantacuzino a făcut un scandal enorm, făcându-l şi pe rege laş. Iubea Franţa şi nu putea concepe o ruptură de alianţă. Dar, în afară de aceasta, el susținea că ar fi o gravă eroare politică să încetăm ostilităţile, căci ne-am expune să pierdem beneficiile tratatelor încheiate şi a sacrificiilor făcute. Când s-a semnat armistiţiul, şi-a dat demisia din armată, iar guvernul şi Curtea au fost bucuroşi să scape de acest general cu prea mare independenţă de caracter.

Generalul Cantacuzino nu era un ofiţer de stat-major; el era, ața cum îi plăcea lui însuşi să se poreclească, “trupagiu”, adică ofiţer de linie, de front. Iubea viaţa aspră de campanie şi se expunea în rând cu soldaţii în cele mai grele situaţii. La Predeal, văzând că un soldat se tot ferea să scoată capul din tranşee şi trăgea la întâmplare, l-a ridicat în sus, şi împreună cu el a stat în bătaia gloanţelor câteva minute. Soldatul a fost rănit uşor; el nu. Ostaşii îl venerau. Toți care au luptat sub comanda lui, i-au păstrat o amintire neştearsă. Cerea disciplină şi era sever, dar tot atât de aspru se purta şi cu ofiţerii. Regimentul lui era un model de gospodărie. Era un adevărat părinte pentru soldaţii lui care aveau hrană suficientă, haine bune şi se bucurau de o îngrijire deosebită. Nu tolera hoţiile şi favoritismele. Era teribil când prindea pe gradaţi sau intendenţa săvârşind abuzuri.

Dar deși nu trecuse prin filiera Statului-Major, citise mult şi îşi însuşise o aleasă cultură militară. Era un adânc cunoscător al meseriei lui. În unele tratate militare se găseşte pomenit numele Generalului Cantacuzino. Generalul Moscardo, într-o carte de tactică militară, citează operaţiile militare ale Generalului Cantacuzino în Carpaţi ca model de apărare în munţi. Când a avut loc ceremonia predării sabiei la Soria, Generalul Moscardo a avut delicatețea să amintească de învățămintele ce le-a tras el însuşi din tehnica de luptă a Generalului Cantacuzino în Carpaţi pentru a organiza apărarea pe frontul de nord al Madridului.

La Palat s-a bucurat întotdeauna de o bună primire, fără a fi devenit vreodată favorit al Curtii sau om de influenţă în culisele ei. Caracterul său intransigent se opunea la orice fel de linguşiri. Înainte de război a fost aghiotant al Principelui Moştenitor Ferdinand şi, în acelaşi timp, instructor al principelui Carol, care s-a legat mult de el şi îi purta o afecţiune deosebită. După ce s-a urcat pe tron, Zizi Cantacuzino, cum i se spunea în intimitate, s-a dus să-l viziteze. Regele Carol l-a primit cu brațele deschise şi au început să depene împreună amintirile din tinerețe. Alunecând discuția pe terenul politic şi referindu-se la situația din țară - național-țărăniştii lăsau frâu liber agitațiilor de stânga – Zizi îi spune Regelui:

- Majestate, dacă lucrurile continuă să meargă aşa, să nu ajungem la comunism.

- Desigur, dragă Zizi, i-a replicat Regele fără nici o turburare, eu cred că trebuie să trecem şi printr-o perioadă de comunism.

- Majestate, eşti nebun, i-a strigat Generalul, sărind de pe scaun şi fixându-l cu ochii aprinşi de mânie.

Audienta s-a încheiat într-o atmosferă glacială şi de atunci Generalul a fost pus la index, deşi raporturile nu s-au rupt îndată.

Mai era cunoscut Generalul Cantacuzino în țară şi chiar în străinătate ca specialist în afaceri de onoare. Era întotdeauna chemat să arbitreze chestiunile de onoare, în care intra duelul ca argument final. El însuşi era un spadasin temut. Mănuia tot aşa de bine sabia ca şi spada. A avut el însuşi multe dueluri şi aproape întotdeauna adversarii s-au retras răniți de pe teren. Sentințele lui în materie de dueluri făceau autoritate. Lucrase chiar şi la un cod de onoare, rămas nepublicat, probabil din cauză că interzicerea duelului în Româma îl facea inactual.

Generalul cunoştea bine clasa noastră conducătoare. Avusese prilejul să-i cântărească “patriotismul” în timpul războiului, când, la partea sedentară, forfoteau ambuscații şi afaceriştii. El ştia că din mijlocul ei nu va putea să iasă nimic bun, dar că însuşi rodul sângelui vărsat pe front, România întregită, se va pierde dacă va mai continua să guverneze. De aceea căuta, ca atâția alți români întorşi din tranşee, o ieşire din miasmele politicianismului. La început și-a închipuit că a găsit această vatră de vitejie străbună în “Liga Vlad Ţepeş” şi a intrat în ea. L-a impresionat numele bărbătesc al acestei organizații și garanția ce părea că o oferă întemeietorul ei, Grigore Filipescu. Dar în scurtă vreme şi-a dat seama că Liga şi şeful ei era o întocmire neserioasă, după cum neserios era fondatorul şi şeful ei, care nu moştenise nimic altceva de la marele Nicolae Filipescu decât numele.

Abia după ce a cunoscut Mişcarea şi-a răcorit sufletul. Numai în Legiune a întâlnit atmosfera de patriotism sincer şi profund, de eroism şi sacrificiu, pe care o respirase în toată viața lui de militar. Numai în Legiune a întâlnit o organizație croită pe măsura structurii lui sufleteşti, în care noțiunile de onoare, devotament şi credintă nu erau vorbe goale. Deşi există o mare deosebire de vârstă între el şi majoritatea legionarilor, în mijlocul lor părea că întinerise. Relua viața ostăşească de la început. Ofițerul de front se regăsea în elementul său, în mijlocul primejdiilor, marşurilor şi oboselilor. Era fericit că poate face ceva şi ultimii ani ai vieții şi i-a închinat pentru a înlesni triumful tineretului din Garda de Fier, singura nădejde de mântuire a țării. “Spiritul tranşeelor” îl descoperise reînviat în generația care nu făcuse războiul.

Generalul Cantacuzino-Grănicerul a jucat un rol providențial în prigoana din 1933-1934. Numai grație intervenției lui, evenimentele au luat un alt curs, încheindu-se cu triumful de la proces. Două figuri domină prigoana din 1933-1934, în sensul de a fi avut un rol decisiv în salvarea situației după atentatul de la Sinaia: Sterie Ciumetti şi Generalul Cantacuzino. Dacă Sterie Ciumetti i-a salvat viața Căpitanului, Generalul l-a salvat de la moarte politică. O condamnare a lui Corneliu Codreanu în acele împrejurări ar fi fost fatală Mişcării. În faza aceea, Legiunea era încă prea plăpândă, prea puțin închegată în toate aspectele, ca să poată rezista acțiunii de corupere, dezagregare şi captare a tuturor partidelor, după ce Căpitanul şi majoritatea fruntaşilor ei ar fi fost încarcerați, trebuind să suporte o lungă detențiune.

Ca şi Nae Ionescu, Generalul Cantacuzino a intrat în Mişcare în vremuri de furtună. Se dezlănțuise prigoana partidului liberal, premergătoare actului de dizolvare. Generalul a fost rugat de Căpitan să plece în mai multe oraşe de provincie, pentru a depune listele de candidaturi. La Tribunalele păzite de poliție şi jandarmi lui i se deschideau uşile ca prin farmec, prestigiul lui era atât de mare încât numai la auzul apariției lui într-un oraş autoritățile locale se înmuiau. Generalul mai aducea şi un aport însemnat de popularitate. Căci miile de grăniceri care au servit sub comanda lui nu l-au uitat şi când aflau că Generalul Cantacuzino e cu Mişcarea, strigau plini de bucurie: “Atunci e bine, Generalul e cu noi cu țăranii!”.

Arestarea şi implicarea lui în proces se datoreşte faptului că, după actul dizolvării, i-a trimis lui Duca o scrisoare în care îl avertiza de consecințe: “Dragă Iancule, bagă de seamă că dacă mergi tot aşa, o s-o păţeşti”. Casa lui din strada Gutenberg nr. 3 a pus-o la dispoziția legionarilor urmăriți şi când s-a întâmplat atentatul de la Sinaia, a fost ridicat împreună cu toți cei ce se refugiaseră acolo ca să scape de arestare.

Dacă Generalul Cantacuzino nu ar fi figurat printre acuzații din primăvara anului 1934, Tribunalul Militar, conform regulelor de procedură în vigoare, ar fi fost compus din ofiteți cu grade până la colonel şi acest complet de judecată, fără îndoială, nu ar fi posedat suficientă autoritate ca să reziste presiunilor combinate ale guvernului şi Palatului. A fost un noroc de la Dumnezeu că Generalul a fost inclus între acuzați, căci prezența lui a obligat justiția militară ca să constituie un complet de judecată egal în rang cu el, adică compus din generali. În modul acesta procesul a putut să se judece în toată libertatea şi adevărul a ieşit la lumină, cu rezultatul surprinzător ca însuşi comisarul regal, Generalul Petrovicescu, a cerut achitarea lui Corneliu Codreanu şi a tuturor fruntaşilor Gărzii de Fier, cu excepția Nicadorilor.

Dar primejdia nu trecuse. Înainte de pronunțarea verdictului, apare la Consiliul de Război de la Malmaison Generalul Ulică, ministrul de război, şi acesta – în numele Majestătii Sale Regelui- ordonă celor cinci generali să pronunțe o sentință de condamnare: “Dorința Majestății Sale Regelui este ca acuzaţii să fie condamnați”. Generalii sunt consternați. Toate probele, toate mărturiile, inclusiv ale celor mai de seamă oameni politici din opoziție, toate pledoariile, au spulberat actul de acuzare. În deplină conştiintă şi convingere, ei nu puteau pronunța decât o sentință de achitare. Dacă însă era un ordin al Majestății Sale, pentru rațiuni de Stat care depăşeau competența lor, atunci trebuia să se încline. În acest moment crucial pentru existența Mişcării, tot Generalul Cantacuzino a tăiat nodul gordian. Generalul Moruzzi, prietenul şi camaradul său de arme, care a urmărit dezbaterile procesului, a fost solicitat de General să meargă la Palat şi să verifice exactitatea mesajului adus de ministrul armatei. Se temeau că regele nu ştia nimic şi că ordinul de la Palat era o măsluire a partidului liberal. Cerând îndată audiență la Palat, Generalul Moruzzi a expus regelui situația gravă creată la Consiliul de Război prin intervenția Generalului Ulică, având grijă să adauge că “dacă acuzații vor fi condamnați în condițiile actuale, ei nu vor fi condamnații justiției, ci condamnații Majestății Voastre”. Regele Carol a înțeles postura dificilă în care s-ar pune față de opinia publică şi a retractat cele transmise prin ministrul de război: “Eu nu am dat un astfel de ordin. Du-te şi spune generalilor că sunt liberi să judece după conştiinta lor”. Toată lumea a respirat uşurată, în Vinerea Mare, acuzații au fost puşi în libertate.

După această neprețuită biruință, Generalul nu mai cunoaşte un moment de linişte. Casa lui din strada Gutenberg nr. 3 devine sediu al Mişcării şi aici se mută Căpitanul şi inginerul Clime. În primăvara anului 1935, la cererea Căpitanului, Generalul Cantacuzino înființează partidul “Totul Pentru Țară”, cu scopul de a crea legionarilor cadrul legal de manifestare pe plan politic. Străbate țara în lung şi lat pentru a inspecta noile organizații şi a ține întruniri. Aproape tot venitul său personal şi-l cheltuieşte pentru Mişcare. Oriunde se ivea o situație grea în provincie, un conflict grav între legionari şi autorități, Căpitanul trimitea pe General să îl rezolve. Intervențiile lui erau întotdeauna eficace. Când situația se înăsprea la Centru, când guvernul sau camarila puneau la cale o nouă conspirație contra Mişcării, era suficient ca Generalul să trimită o scrisoare redactată în stilul său specific fie lui Gavrilă Marinescu, pe care îl avusese subaltern, fie altui membru al camarilei, pentru ca urzeala să se destrame. Camarila se retrăgea speriată în culcuşul ei tenebros, aşteptând alte prilejuri de intrigă şi crimă. Cât timp a trăit, Generalul Cantacuzino a fost paratrăznetul politic al Căpitanului.

Ultima misiune pe care a primit-o de la Căpitan a fost să însoțească expediția legionară în Spania şi sa predea în numele Mişcării o sabie de onoare Generalului Moscardo. S-a întors apoi din nou în Spania pentru a aduce în țara trupurile celor de soarta căzuți. Întovărăşind sicriele celor doi eroi, pe lungul drum al întoarcerii, şi-a simţit sfârşitul şi a regretat că destinul nu i-a rezervat privilegiul să moară cu ei şi să fie unul dintre ei. Oboseala şi emoțiile celor două călătorii i-au agravat boala de stomac de care suferea încă din tinerețe. O intervenție chirurgicală în Septembrie 1937 n-a mai putut schimba cursul ei fatal.

Generalul Cantacuzino moare în 9 Octombrie 1937 şi a fost înmormântat cu onoruri militare, fiind membru al Ordinului “Mihai Viteazu”. Numeroase delegații legionare din provincie şi totalitatea organizației din Capitală l-au condus la locul de veci de la cimitirul Belu. În fruntea cortegiului păşea Căpitanul cu privirile îngândurate, căci într-un an dispăruse atât Moţa cât şi Generalul, cei mai pretioşi colaboratori al săi. De acuma rămânea singur, expus direct atacurilor duşmane.

Lucid până în ultimul moment, Generalul Cantacuzino a înfruntat moartea cu curajul soldatului de tranşee şi cu seninătatea omului care şi-a făcut datoria. Durerea lui cea mare, pe care o exprima adeseori legionarilor care se duceau la Predeal să-l vadă, era că va muri înainte să vadă victoria legionară şi aşezarea temeliilor sănătoase ale unei noi Românii, care să continue opera măreață a sutelor de mii de morți din război. Ultimele lui cuvinte au fost: “Spuneți legionarilor că Generalul Cantacuzino nu moare”.

Generalul nu moare pentru că sufletul său mare a înscris o pagină nemuritoare în istoria neamului nostru. Toată viața lui a fost un imn închinat iubirii de neam; o iubire pasionată, răscolitoare, care izbucnea ca un vulcan din adâncurile ființei sale. Generalul a părut multora un neastâmpărat, un agitat, un om care nu îşi găseşte aşezarea într-o lume care îi oferă atâtea satisfacții şi comodități. Neastâmpărul lui cel mare era pentru neam şi soarta lui şi această îngrijorare adâncă şi permanentă l-a determinat să taie toate punțile cu o lume de care se simțea străin.

Generalul Cantacuzino nu moare pentru că a avut viziunea viitorului românesc când s-a alăturat tinerei generații şi a luptat ca să îi deschidă drumul spre conducerea Statului. Scrutând orizonturile naționale, el și-a dat seama că în peisajul sumbru ce-l oferea politica țării o singură nădejde mai rămânea în picioare: Legiunea.

Dar de unde îşi trăgea obârşia această năvalnică iubire de neam? Care era cheia sufletului său, inițiala care i-a fixat cursul vieții lui? Nu poate fi vorba în cazul Generalului, om trecut de 60 de ani când a intrat în Mişcare, cu personalitatea încheiată, cu state de serviciu excepționale, de o convertire la idealurile Legiunii. Legionarul, adică patriotul sincer şi neîntinat, exista în el înainte de a fi cunoscut Mişcarea.

Generalul Cantacuzino, în manifestările lui legionare, în sabia ce-a tras-o în bezna vieții politice româneşti ca să apere Legiunea şi pe Căpitan, reprezintă o proecție a familiei din care se trăgea. Boierimea noastră, din care făcea parte şi această familie, atâta timp căt n-a suferit alterări profunde, forma un trup şi un suflet cu țărănimea. De altminteri, la noi boierimea ieşise în mare parte din sânul țărănimii, printr-un proces de diferențiere socială, impus de nevoile conducerii. Boierii erau conducătorii fireşti ai țării. Familia Cantacuzinilor, total integrată în marea familie românească, după secole de convertire -şi înrudită cu poporul nostru chiar de la originile ei cele mai îndepărtate, prin apartenența ei tracă- după studiile lui Alexandru Randa, s-a perpetuat în Generalul Cantacuzino cu toate caracteristicile ei ancestrale. Marile virtuți şi marile tradiții ale Cantacuzinilor şi-au dat întâlnire în acest vlăstar impetuos din veacul nostru. Orgoliul descendenței lui princiare nu devenise la el prilej de fantezie şi vanitate, ci o exigență morală, politică şi istorică. Datoria vieții lui, aşa cum i se revelase în pulsaţiile conştiintei lui, era să justifice acest capital de familie, acest nume de rezonanță istorică, punându-se cu hotărâre în slujba celor mai înalte aspirații ale naţiunii. “Săvârşesc o crimă contra naţiunii -spunea el- acei care îşi irosesc un nume ilustru într-o existență banală”. Deşi atât mediul de familie cât şi cultura îl separau de masa țăranilor, el era un român tot atât de autentic ca şi cel mai neaoş țăran din cel mai îndepărtat sat de munte. Aceeaşi plămadă sufletească îi zidise şi pe unul şi pe celălalt şi aceleaşi fire invizibile îi legau într-un destin comun.

Când l-a cunoscut pe Căpitan, a tresărit în el sângele străbunilor. Într-o iluminare lăuntrică a recunoscut în el pe depozitarul aceluiaşi suflet care a dat naştere şi boierimii de altădată şi care s-a transmis din generație in generație şi în familia lui. Dintr-un impuls spontan a îmbrătişat drumul Legiunii cu credința şi ardoarea cavalerului care merge să lupte contra necredincioşilor. Ce era Căpitanul altceva decât şeful unei noi elite nationale, ieşite din masele țărăneşti, a unei noi aristocrații românești, destinată să ia locul vechei boierimi, epuizată și ajunsă la limita puterilor ei?

Generalul Cantacuzino pășea pe urmele străbunilor și își mărturisea descendentă imperială când se punea în subordinea unui “nepot de pădurar” din codrii Bucovinei.

de  Horia Sima