Poziția Mișcării Legionare față de Monarhie a fost precizată în lucrarea lui C.Z. Codreanu de căpetenie “Pentru Legionari”:“În fruntea neamurilor, deasupra elitei, se află Monarhia. Resping republica. În istorie s-au văzut monarhi buni, foarte buni, slabi sau răi. Unii s-au bucurat de onoruri și de dragostea popoarelor până la sfârșitul vieții, altora li s-a tăiat capul. N-au fost, deci, toți monarhii buni. Monarhia a fost însă întotdeauna bună. Nu trebuie să se confunde omul cu instituția, trăgându-se concluzii false.” (p. 399).
Corneliu Codreanu a meditat și asupra naturii intrinsece a Monarhiei. Ce condiție trebuie să îndeplinească un monarh ca să fie socotit de posteritate “foarte bun”, sau cel puțin “bun”? El descopere o lege nescrisă a Monarhiei, pe care o definește în termenii următori: “Există o linie a vieții neamului. Un monarh e mare și bun atunci când se menține pe această linie. E mic sau rău în măsura în care se îndepărtează de această linie a vieții neamului sau i se opune. Iată legea monarhiei. Sunt și alte linii care pot ispiti pe monarh: linia intereselor personale, linia intereselor unei clase, linia intereselor unui grup, linia intereselor străine (dinauntru și dinafara hotarelor). El trebue să le înlăture pe toate și să urmeze linia neamului.”(p. 399)
Dacă încercăm să aplicam legea stabilită de Corneliu Codreanu domnitorilor care s-au perindat pe tronul României, de la Alexandru Ioan Cuza încoace, iată la ce rezultat ajungem: Domnitorul Cuza merită calificativul de “foarte bun”, pentru că atât în politica internă cât și în politica externă s-a identificat total cu linia neamului. S-a îngrijit de ridicarea țărănimii și a făurit Unirea Principatelor. Regele Carol I numai cu oarecare bunavoință i se poate acorda mențiunea de “bun”. El a coborît de la linia neamului în linia intereselor unei clase. Rodnicul început de ridicare a clasei țărănești, inaugurat de Domnitorul Cuza, a fost părăsit sub Regele Carol. Regele Carol I a acceptat să devină patronul clasei care l-a adus pe tron. El și-a cheltuit în bună parte autoritatea regală ca să înăbușe legitimele revendicări ale poporului nostru. Prin tranzacția la care a ajuns cu clasa suprapusă a întârziat cu o jumatate de veac evoluția politică și socială a poporului român. Această clasă nu merită să se bucure de favoarea Regelui, fiind o “oligarhie de strânsură”, cum o numește Caragiale. “Nu este o oligarhie măcar statornică, de tradiție istorică, de bravură, de obligațiuni morale, de nobilitate ori de merite” (din studiul lui Caragiale asupra Răscoalei din 1907). Pe plan extern, lunga lui domnie a avut efecte binefăcatoare: statul român și-a recâștigat independeța și și-a consolidat existența în raport cu vecinii și marile puteri europene. Totuși, în momentul decisiv, când s-au aruncat sorții unității naționale, orientarea Regelui Carol I nu s-a potrivit cu linia neamului. Originea lui etnică s-a dovedit mai tare decât obligațiile ce le contractase față de noua lui Patrie.
“Regele Ferdinand, împotriva oricaror legături și interese, s-a plasat pe linia neamului, a îndurat cu el, a făcut jertfa alături de el. Prin aceasta el este mare și nemuritor.” (Pentru Legionari, p. 399). Tot atât de mare a fost Regele Ferdinand și în tratarea problemelor interne: domnia lui coincide cu momentul în care țăranii au fost înzestrați cu pământ și cu dreptul de a participa la viața politică a țării (votul universal). Cu aceste reforme națiunea, descătușată de servituțile sociale și politice ale trecutului, avea calea liberă să-și clădească un viitor strălucit. Pentru ce a urmat, “România Mare cu picioarele de lut”, faptura deformată a falnicului vis de măreție românească ce și l-au făurit luptătorii din tranșee, Regele Ferdinand este mai puțin vinovat. Politicienii vechiului regat au continuat și sub cerul României întregite practicele lor corupte de guvernare, asimilând geniului lor rău și pe reprezentanții politici ai noilor provincii.
Pentru Regele Carol al II-lea, chiar și calificativul de “foarte rau” nu e destul de aspru ca să redea toată întinderea dezastrului ce l-a provocat: partidele sfărâmate, țara sfărâmată și mândria unui neam, tineretul țării, ucis ca vitele la abator. Regele Carol s-a coborît pe ultima treapta de degradare a demnității de Rege: s-a înfeudat intereselor străine și a devenit exponentul acestor interese pe tronul României.
După alungarea Regelui Carol II-lea de pe tron, la 6 Septembrie 1940, noi ne-am conformat învățăturii lăsate de Căpitan: “N-au fost deci toți monarhii buni. Monarhia a fost însă întotdeauna bună. Nu trebuie să se confunde omul cu instituția, trăgându-se concluzii false.” Am făcut distincție între instituție și om și l-am aclamat pe Regele Mihai cum nu a fost Rege aclamat vreodată în România. Este drept că și Regele s-a purtat leal față de noi în evenimentele din Ianuarie. A venit de la Sinaia ca să arbitreze conflictul cu Antonescu, dar Rioșeanu, Subsecretarul de Stat de la Interne și omul de încredere al lui Antonescu, i-a tăiat calea la Ploiești și l-a oprit să meargă mai departe sub pretextul că îi este viața în pericol.
În tot decursul regimului antonescian, sentimentele legionarilor față de Rege au rămas neschimbate. Regele nu avea nicio putere și deci nici o răspundere în deslânțuirea prigoanei. De altfel și Regele Mihai se găsea într-o situație precară. Era un surghiunit pe tronul României. Generalul Antonescu nu numai ca l-a despuiat de prerogative, dar s-a și purtat față de el și față de Regina-Mama Elena cu o rară mojicie. Umilințele ce le-a îndurat Regele Mihai de la Conducătorul Statului au constituit substratul psihologic al desnodamântului de la 23 August.
Justificări istorice sunt greu de găsit pentru gestul Regelui. O poziție de prim rang pentru soarta Europei răsăritene, cum este acea a României, nu se abandonează fara nicio garanție sau perspectivă. Ea trebuia ținută până s-ar fi ivit un aranjament favorabil, sau cedată numai prin luptă. Se poate invoca în apărarea Regelui doar lipsa lui de experiență politică. Regele era prea tânar ca să își fi dat seama ca amărăciunile lui personale sau adulațiile la care era expus zilnic din partea unui anturaj dubios nu pot intra în judecata unui Rege când soarta țării stă în mâinile lui. Cu toate ca Regele și-a asumat formal toate responsabilitățile actului de la 23 August, istoria nu îi va concede decât rolul unui pion împins și manevrat de alții. Autorii complotului s-au servit de neștiința lui și de ura care mocnea în sufletul său împotriva lui Antonescu, pentru a-și realiza planurile lor.
După ce Regele Mihai a fost izgonit din țară de către comuniști și s-a aliniat fără să vrea poziției guvernului de la Viena, Mișcarea Legionară nu a stat nicio clipă la îndoială ca să își exprime din nou atașamentul său față de Regele pribeag într-o formă care nu mai lasă niciun dubiu. Prelungita colaborare dintre Rege și comuniști noi am interpretat-o într-un sens cum nu se poate mai favorabil pentru intențiile Majestății Sale în Memoriul ce i l-am înaintat în 1949: o desperată încercare de a salva Statul român de la lichidare totală, instituția monarhică servind în ultimii ei ani de existența ca ariergarda a rezistenței românești. De altă parte, apariția Regelui în exil am socotit-o de bun augur pentru lupta de eliberare. Regele va da un nou impuls acestei lupte, ridicându-o la o conștiința maximă. În jurul numelui său prevedeam că se va organiza o conducere coerentă și eficientă în același timp, care să crute exilul de lupte sterile.
Așteptările nu numai ale noastre, dar ale marei majorități a românilor din exil, s-au soldat cu decepții continue. Mai întâi, Regele Mihai s-a lăsat ispitit de anturajul său să se proclame un mandatar al poporului român în exil. Cum celălalt factor constituțional, Natiunea, nu se poate manifesta fiind încătușată, Regele ar fi singurul îndreptățit să asigure funcțiunile politice ale exilului. Consecințele acestei teorii constituționale, destul de subrede, sunt extrem de grave: Regele face politica exilului. El nu arbitrează, nu se orientează după dialogul dintre partide, el decretează. Orice drept de opoziție e suprimat. Discuțiile dintre partide sunt irelevante pentru că Regele nu ia în considerare decât propria sa părere.
Regele Mihai a căzut exact în culpa Regelui Carol al II-lea: și-a însusit concepția dictatorială a Monarhiei. Ca atare, în exilul actual nu-i posibil să fii de altă părere decât Regele, să respingi formula impusă de el ca nevalabilă, necorespunzătoare momentului și intereselor românești decât trecând peste persoana lui. Considerându-se în exil exact ceea ce a fost în țară și abuzând de prerogativele ce le deținea altă dată. Regele a fixat componenta politică a comitetului din exil, numarul de membri ce trebuie să îi aibă, a impus anumite persoane și a respins pe altele – chestiuni care sunt de resortul partidelor și trebuie lămurite în tratativele dintre ele.
Dacă cercetăm mai departe ce calcule l-au determinat pe Rege să-și asume răspunderi atât de întinse și atât de nefirești în raport cu rolul unui monarh în exil, rezultatul e și mai dezastruos: exclusiv pentru a impune și în politica exilului grupul de la 23 August. În vreme ce în afară de câteva excepții, românii din exil au făcut eforturi ca să separe responsabilitățile formale ale Regelui în săvârșirea actului de la 23 August de responsabilitățile reale ale adevăraților lui autori, Regele acționeaza în sens invers: tot atât de mari eforturi face pentru a nu se distanța de grupul 23 August. Generalul Rădescu, deși se bucura de quasi-unanimă încredere a exilului, a trebuit să cedeze locul lui Vișoianu pentru ca nu era agreat de acest grup. Regele nu l-a numit decât pentru a-l disloca. Era o poziție care trebuia consumată înainte de a face loc lui Visoianu.
Acestea sunt lucruri mai vechi și mai cunoscute. Ele se referă la pozițiile interne ale exilului. Nu le-am fi reamintit dacă în ultimul timp însăși pozițiile externe ale luptei de eliberare nu ar fi primejduite de consecvența cu care Regele susține grupul de la 23 August.
Vișoianu e fixat pe o poziție opusă acțiunii de eliberare. El joacă pe cartea coexistenței, care este cartea sovietică și care înseamnă, într-un limbaj mai clar, perpetuarea robiei poporului român. Acest punct de vedere Vișoianu îl expune fără rezerve cui vrea să îi audă părerea despre eliberare. Politica lui Vișoianu în exil este un 23 August prelungit, o continuă sacrificare a poporului român.
Vișoianu și tovarasii lui intimi sunt obligați prin trecutul lor să fie partizanii coexistenței. Eliberarea nu le poate oferi acestora nicio perspectivă. În actuala situație, cu toată opoziția înversunată a exilului, mai joacă un rol. Ei sunt puternic susținuți în America de unele cercuri care au organizat capitularea Occidentului la Teheran, Yalta și Potsdam. E o rețea de complicități care continuă să rămână în vigoare și care nu se va spulbera decât odată cu desăvârșirea procesului de clarificare al opiniei publice americane asupra pericolului comunist.
Regele, angajându-se până în pânzele albe cu Vișoianu, implicit adera la politica de coexistență. De aceea, mesagiile Regelui către Țară sunt lipsite de orice semnificație morală și nu fac decât să inducă lumea în eroare. Prin atitudinea lui încurajează acea direcție care tinde să înmormânteze în statu-quo-ul european toate nădejdile de eliberare ale popoarelor din răsărit. Între Vișoianu, tovarășii acestuia și Rege exista o împletire de interese care vine în conflict acut cu interesele poporului românesc.
În împrejurarile tragice prin care trece neamul nostru astazi, atitudinea Regelui în exil consituie o adevarată calamitate. Sentimentele monarhice, atât de înrădăcinate în poporul nostru, sunt speculate chiar de Rege pentru a da câștig de cauză oamenilor catastrofei de la 23 August. În loc de a îndura cu neamul, a face jertfa alături de el și a izbândi cu el, cum a făcut Regele Ferdinand “cel mare și nemuritor”, (CZC), Regele Mihai preferă să se orienteze după celalalt exemplu monarhic, al Regelui Carol al II-lea, devenind exponentul unui grup aservit intereselor străine. În loc de a-și cuceri tronul prin luptă, alături de toată suflarea românească, se gândește la o revenire – dacă coexistența va lua totuși cândva sfârșit – prin bruscarea voinței naționale, eventual cu ajutorul unei puteri străine, pentru ca odată cu el să se strecoare în țară, la locuri de conducere, figurile catastrofei naționale.
Am, ținut de datoria noastră să dăm acest semnal de alarmă, cu riscul de a ne ridica împotrivă un nou val de dușmanii, pentru ca fiecare român din exil să-și poată asuma partea lui de răspundere în desbaterea destinului românesc în lume. Sunt forțe care lucrează și în exil la perpetuarea sclaviei poporului român, iar Regele nu e străin de ele sau nu se poate elibera de ele. Cât privește linia monarhica a Mișcării, ea nu are nevoie de nicio pledoarie. Dar linia monarhică e tot atât de obligatorie și pentru monarh. Un neam nu poate fi dus la pieire numai de dragul unui monarh care utilizează pozișia ce o are pentru a ține în loc aspirațiile lui de viață liberă. Între Rege și lupta de eliberare nicio conștiință românească nu poate sovăi să se pronunțe pentru eliberarea neamului.
“Regele Ferdinand, împotriva oricaror legături și interese, s-a plasat pe linia neamului, a îndurat cu el, a făcut jertfa alături de el. Prin aceasta el este mare și nemuritor.” (Pentru Legionari, p. 399). Tot atât de mare a fost Regele Ferdinand și în tratarea problemelor interne: domnia lui coincide cu momentul în care țăranii au fost înzestrați cu pământ și cu dreptul de a participa la viața politică a țării (votul universal). Cu aceste reforme națiunea, descătușată de servituțile sociale și politice ale trecutului, avea calea liberă să-și clădească un viitor strălucit. Pentru ce a urmat, “România Mare cu picioarele de lut”, faptura deformată a falnicului vis de măreție românească ce și l-au făurit luptătorii din tranșee, Regele Ferdinand este mai puțin vinovat. Politicienii vechiului regat au continuat și sub cerul României întregite practicele lor corupte de guvernare, asimilând geniului lor rău și pe reprezentanții politici ai noilor provincii.
Pentru Regele Carol al II-lea, chiar și calificativul de “foarte rau” nu e destul de aspru ca să redea toată întinderea dezastrului ce l-a provocat: partidele sfărâmate, țara sfărâmată și mândria unui neam, tineretul țării, ucis ca vitele la abator. Regele Carol s-a coborît pe ultima treapta de degradare a demnității de Rege: s-a înfeudat intereselor străine și a devenit exponentul acestor interese pe tronul României.
După alungarea Regelui Carol II-lea de pe tron, la 6 Septembrie 1940, noi ne-am conformat învățăturii lăsate de Căpitan: “N-au fost deci toți monarhii buni. Monarhia a fost însă întotdeauna bună. Nu trebuie să se confunde omul cu instituția, trăgându-se concluzii false.” Am făcut distincție între instituție și om și l-am aclamat pe Regele Mihai cum nu a fost Rege aclamat vreodată în România. Este drept că și Regele s-a purtat leal față de noi în evenimentele din Ianuarie. A venit de la Sinaia ca să arbitreze conflictul cu Antonescu, dar Rioșeanu, Subsecretarul de Stat de la Interne și omul de încredere al lui Antonescu, i-a tăiat calea la Ploiești și l-a oprit să meargă mai departe sub pretextul că îi este viața în pericol.
În tot decursul regimului antonescian, sentimentele legionarilor față de Rege au rămas neschimbate. Regele nu avea nicio putere și deci nici o răspundere în deslânțuirea prigoanei. De altfel și Regele Mihai se găsea într-o situație precară. Era un surghiunit pe tronul României. Generalul Antonescu nu numai ca l-a despuiat de prerogative, dar s-a și purtat față de el și față de Regina-Mama Elena cu o rară mojicie. Umilințele ce le-a îndurat Regele Mihai de la Conducătorul Statului au constituit substratul psihologic al desnodamântului de la 23 August.
Justificări istorice sunt greu de găsit pentru gestul Regelui. O poziție de prim rang pentru soarta Europei răsăritene, cum este acea a României, nu se abandonează fara nicio garanție sau perspectivă. Ea trebuia ținută până s-ar fi ivit un aranjament favorabil, sau cedată numai prin luptă. Se poate invoca în apărarea Regelui doar lipsa lui de experiență politică. Regele era prea tânar ca să își fi dat seama ca amărăciunile lui personale sau adulațiile la care era expus zilnic din partea unui anturaj dubios nu pot intra în judecata unui Rege când soarta țării stă în mâinile lui. Cu toate ca Regele și-a asumat formal toate responsabilitățile actului de la 23 August, istoria nu îi va concede decât rolul unui pion împins și manevrat de alții. Autorii complotului s-au servit de neștiința lui și de ura care mocnea în sufletul său împotriva lui Antonescu, pentru a-și realiza planurile lor.
După ce Regele Mihai a fost izgonit din țară de către comuniști și s-a aliniat fără să vrea poziției guvernului de la Viena, Mișcarea Legionară nu a stat nicio clipă la îndoială ca să își exprime din nou atașamentul său față de Regele pribeag într-o formă care nu mai lasă niciun dubiu. Prelungita colaborare dintre Rege și comuniști noi am interpretat-o într-un sens cum nu se poate mai favorabil pentru intențiile Majestății Sale în Memoriul ce i l-am înaintat în 1949: o desperată încercare de a salva Statul român de la lichidare totală, instituția monarhică servind în ultimii ei ani de existența ca ariergarda a rezistenței românești. De altă parte, apariția Regelui în exil am socotit-o de bun augur pentru lupta de eliberare. Regele va da un nou impuls acestei lupte, ridicându-o la o conștiința maximă. În jurul numelui său prevedeam că se va organiza o conducere coerentă și eficientă în același timp, care să crute exilul de lupte sterile.
Așteptările nu numai ale noastre, dar ale marei majorități a românilor din exil, s-au soldat cu decepții continue. Mai întâi, Regele Mihai s-a lăsat ispitit de anturajul său să se proclame un mandatar al poporului român în exil. Cum celălalt factor constituțional, Natiunea, nu se poate manifesta fiind încătușată, Regele ar fi singurul îndreptățit să asigure funcțiunile politice ale exilului. Consecințele acestei teorii constituționale, destul de subrede, sunt extrem de grave: Regele face politica exilului. El nu arbitrează, nu se orientează după dialogul dintre partide, el decretează. Orice drept de opoziție e suprimat. Discuțiile dintre partide sunt irelevante pentru că Regele nu ia în considerare decât propria sa părere.
Regele Mihai a căzut exact în culpa Regelui Carol al II-lea: și-a însusit concepția dictatorială a Monarhiei. Ca atare, în exilul actual nu-i posibil să fii de altă părere decât Regele, să respingi formula impusă de el ca nevalabilă, necorespunzătoare momentului și intereselor românești decât trecând peste persoana lui. Considerându-se în exil exact ceea ce a fost în țară și abuzând de prerogativele ce le deținea altă dată. Regele a fixat componenta politică a comitetului din exil, numarul de membri ce trebuie să îi aibă, a impus anumite persoane și a respins pe altele – chestiuni care sunt de resortul partidelor și trebuie lămurite în tratativele dintre ele.
Dacă cercetăm mai departe ce calcule l-au determinat pe Rege să-și asume răspunderi atât de întinse și atât de nefirești în raport cu rolul unui monarh în exil, rezultatul e și mai dezastruos: exclusiv pentru a impune și în politica exilului grupul de la 23 August. În vreme ce în afară de câteva excepții, românii din exil au făcut eforturi ca să separe responsabilitățile formale ale Regelui în săvârșirea actului de la 23 August de responsabilitățile reale ale adevăraților lui autori, Regele acționeaza în sens invers: tot atât de mari eforturi face pentru a nu se distanța de grupul 23 August. Generalul Rădescu, deși se bucura de quasi-unanimă încredere a exilului, a trebuit să cedeze locul lui Vișoianu pentru ca nu era agreat de acest grup. Regele nu l-a numit decât pentru a-l disloca. Era o poziție care trebuia consumată înainte de a face loc lui Visoianu.
Acestea sunt lucruri mai vechi și mai cunoscute. Ele se referă la pozițiile interne ale exilului. Nu le-am fi reamintit dacă în ultimul timp însăși pozițiile externe ale luptei de eliberare nu ar fi primejduite de consecvența cu care Regele susține grupul de la 23 August.
Vișoianu e fixat pe o poziție opusă acțiunii de eliberare. El joacă pe cartea coexistenței, care este cartea sovietică și care înseamnă, într-un limbaj mai clar, perpetuarea robiei poporului român. Acest punct de vedere Vișoianu îl expune fără rezerve cui vrea să îi audă părerea despre eliberare. Politica lui Vișoianu în exil este un 23 August prelungit, o continuă sacrificare a poporului român.
Vișoianu și tovarasii lui intimi sunt obligați prin trecutul lor să fie partizanii coexistenței. Eliberarea nu le poate oferi acestora nicio perspectivă. În actuala situație, cu toată opoziția înversunată a exilului, mai joacă un rol. Ei sunt puternic susținuți în America de unele cercuri care au organizat capitularea Occidentului la Teheran, Yalta și Potsdam. E o rețea de complicități care continuă să rămână în vigoare și care nu se va spulbera decât odată cu desăvârșirea procesului de clarificare al opiniei publice americane asupra pericolului comunist.
Regele, angajându-se până în pânzele albe cu Vișoianu, implicit adera la politica de coexistență. De aceea, mesagiile Regelui către Țară sunt lipsite de orice semnificație morală și nu fac decât să inducă lumea în eroare. Prin atitudinea lui încurajează acea direcție care tinde să înmormânteze în statu-quo-ul european toate nădejdile de eliberare ale popoarelor din răsărit. Între Vișoianu, tovarășii acestuia și Rege exista o împletire de interese care vine în conflict acut cu interesele poporului românesc.
În împrejurarile tragice prin care trece neamul nostru astazi, atitudinea Regelui în exil consituie o adevarată calamitate. Sentimentele monarhice, atât de înrădăcinate în poporul nostru, sunt speculate chiar de Rege pentru a da câștig de cauză oamenilor catastrofei de la 23 August. În loc de a îndura cu neamul, a face jertfa alături de el și a izbândi cu el, cum a făcut Regele Ferdinand “cel mare și nemuritor”, (CZC), Regele Mihai preferă să se orienteze după celalalt exemplu monarhic, al Regelui Carol al II-lea, devenind exponentul unui grup aservit intereselor străine. În loc de a-și cuceri tronul prin luptă, alături de toată suflarea românească, se gândește la o revenire – dacă coexistența va lua totuși cândva sfârșit – prin bruscarea voinței naționale, eventual cu ajutorul unei puteri străine, pentru ca odată cu el să se strecoare în țară, la locuri de conducere, figurile catastrofei naționale.
Am, ținut de datoria noastră să dăm acest semnal de alarmă, cu riscul de a ne ridica împotrivă un nou val de dușmanii, pentru ca fiecare român din exil să-și poată asuma partea lui de răspundere în desbaterea destinului românesc în lume. Sunt forțe care lucrează și în exil la perpetuarea sclaviei poporului român, iar Regele nu e străin de ele sau nu se poate elibera de ele. Cât privește linia monarhica a Mișcării, ea nu are nevoie de nicio pledoarie. Dar linia monarhică e tot atât de obligatorie și pentru monarh. Un neam nu poate fi dus la pieire numai de dragul unui monarh care utilizează pozișia ce o are pentru a ține în loc aspirațiile lui de viață liberă. Între Rege și lupta de eliberare nicio conștiință românească nu poate sovăi să se pronunțe pentru eliberarea neamului.
Horia Sima, “Vestitorii”, Aprilie 1955
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu