Tudor din Vladimiri

Principatele dunărene reprezentau pentru aristocraţia fanariotă obiectivul suprem şi încununarea carierei administrative, în slujba Porţii. În rândurile fanarioţilor s-a produs o sciziune: „colaboraţioniştii” au rămas fideli patronului otoman, care tolera, în fapt, existenţa unei Turco-Grecii; ceilalţi s-au alăturat Eteriei şi au luptat pentru independenţa patriei lor.

Boierimea moldo-munteană, ostilă regimului fanariot şi dominaţiei otomane, s-a integrat curentului de eliberare naţională care cuprinsese sud-estul Europei. Angajarea ei în lupta de emancipare era asociată de credinţa că Rusia va da concursul său hotărâtor popoarelor ortodoxe. Fără sprijinul rus, o ridicare împotriva Porţii era un act de sinucidere. În al doilea rând, participarea Rusiei era o garanţie a stabilităţii sociale, a anihilării oricărei manifestări — fie şi timide — a „duhului franţozesc”, adică a unui program de restructurare a societăţii moldo-muntene. Rusia apărea, astfel, în dubla ipostază, de protector militar şi de garant al monopolului politic deţinut de elita boierească.

Omul asupra căruia şi-au îndreptat privirile fruntaşii boierimii a fost slugerul Tudor (Theodor) din Vladimiri, numit de aceea şi Vladimirescu. Originar din zona de ţărani liberi (moşneni), el dobândise experienţă militară, luptând ca voluntar în armata rusă în războiul din anii 1806-1812 (meritele sale au fost recunoscute în numeroase atestate date de comandanţii ruşi şi prin decorarea cu crucea Sf. Vladimir). După încheierea războiului, Tudor Vladimirescu s-a angajat atât în activităţi negustoreşti cât şi în cariera administrativă. Era un om energic, decis, cu spirit de iniţiativă şi cu lecturi istorice. Capacitatea de comandă şi prestigiul de care se bucura în Oltenia erau temeiuri hotărâtoare de a-i încredinţa lui conducerea mişcării de emancipare.

Nimeni nu concepea atunci ieşirea de sub dominaţia Porţii doar a unui singur popor: eliberarea trebuia să fie rodul luptei tuturor, astfel că libertatea avea să fie câştigată simultan. Dacă în Eterie erau admişi numai greci, în schimb legăturile eteriştilor cu Europa de Sud-Est erau foarte întinse.

Principatele dunărene, beneficiind de un statut — fie şi drastic limitat — de autonomie şi devenite una din zonele preferate de reşedinţă ale grecităţii postbizantine, s-au aflat între spaţiile de intensă activitate eteristă, unii fanarioţi, ca de pildă însuşi domnul Scarlat Callimachi (1812-1819), aparţinând acestei societăţi secrete.

La 15 ianuarie 1821, cei trei mai mari boieri ai Ţării Româneşti, Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, care peste câteva zile aveau să devină, alături de alţi mari boieri, membri ai Căimăcămiei constituite în urma morţii domnului Alexandru Suţu, au dat o împuternicire lui Tudor pentru a declanşa acţiunea militară: „Fiindcă este să se facă obştescul folos neamului creştinesc şi patriei noastre, drept aceea ca nişte buni şi credincioşi fraţi creştini toţi şi iubitori neamului [pe] dumneata sluger Teodore te-am ales să rădici norodul în arme şi să urmezi precum eşti povăţuit”. Evocarea „neamului creştinesc” şi a „patriei noastre” în al căror interes era pornită acţiunea arată limpede că lupta românilor se integra efortului de eliberare a popoarelor creştine supuse Porţii, adică a celor balcanice. Formula „să urmezi precum eşti povăţuit” — voit imprecisă din motive de conspirativitate — dezvăluie existenţa unor înţelegeri şi instrucţiuni prealabile.

Între aceste preliminarii ale ridicării la arme s-a aflat şi înţelegerea — secretă şi ea — dintre Tudor Vladimirescu şi fruntaşii eterişti, Iordache Olimpiotul şi Ioan Farmache; cei trei se angajau: „să ducem, prin cea mai dârză activitate, la îndeplinire planul nostru cel spre obştescul folos şi anume ca, prin puterea armelor noastre, să ne eliberăm de sub jugul apăsător al barbarilor şi să ridicăm semnul biruitor al crucii izbăvitoare”. Semnatarii acordului erau autorizaţi „să se prefacă a provoca dezordini, a stârni complicaţii interne şi externe şi a se folosi de toată viclenia, care poate duce la atingerea scopului nostru comun”. Formularea lasă să se întrevadă că semnatarii intenţionau să recurgă — pentru a utiliza o formulă de astăzi — la „intoxicarea strategică” a adversarului, adică să-l inducă în eroare în ceea ce priveşte ţelurile şi diversele componente ale mişcării. Acordul sublinia obligativitatea consultărilor şi a deciziilor comune („Nimeni dintre noi nu e îndreptăţit a lucra de capul lui, fără ştirea şi consimţământul tuturor fraţilor”) şi condamna dinainte orice discriminare etnică: „nimeni să nu îndrăznească prin vorbe sau fapte echivoce, semănând zâzanie, a insinua că, de exemplu, românul de baştină nu trebuie să se supună arnăutului, nici arnăutul grecului, grecul sârbului, sârbul macedoneanului, ci toţi să lucreze de comun acord şi unitar”.

În planul iniţial al Eteriei, Peloponesul trebuia să fie locul de izbucnire a răscoalei; ulterior, conducătorul Eteriei, Alexandru Ipsilanti, a decis să dea semnalul de începere a luptei în Principatele dunărene.

Misiunea încredinţată lui Tudor Vladimirescu era de a crea o diversiune în Ţara Românească, făcând Poarta să creadă că este vorba de o mişcare împotriva domnilor fanarioţi şi a clasei boiereşti, mişcare rămasă însă în limitele supunerii faţă de Poartă.

Proclamaţia lansată de Tudor Vladimirescu de la mănăstirea Tismana (intrată în conştiinţa publică drept cea de la Padeş!) era redactată în acelaşi spirit, denunţând culpele elitei politice: „Dar pre balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisăriceşti, cât şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi”, retorică destinată să înflăcăreze populaţia stoarsă de o fiscalitate nemiloasă. Proclamaţia introducea însă o rezervă, menită să evite obişnuitele — în astfel de împrejurări — acte de jaf şi, în acelaşi timp, să acţioneze ca un mijloc de presiune asupra boierilor care nu s-ar fi alăturat mişcării: „să ştiţi că niminea dintre noi nu este slobod, în vremea aceştii Adunări — obştii folositoare — ca să să atingă măcar de un grăunţi, de binele sau de casa vreunui neguţători, oroşan sau ţăran, sau de al vreunui lăcuitori, decât numai binele şi averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să să jărtfească: însă ale cărora nu vor urma noaă — precum sânt făgăduiţi — numai ale acelora să să ia, pentru folosul de obşte”.

Asigurându-şi baze întărite în mănăstirile oltene (Tismana, Crasna, Polovraci, Hurezi, Bistriţa, Cozia), Tudor Vladimirescu s-a îndreptat spre Bucureşti în fruntea armatei sale, denumită „Adunarea norodului”. Căimăcămia, în care se aflau şi boierii „făgăduiţi”, a luat măsuri pentru potolirea tulburării. Este greu de descifrat în „dialogul epistolar” angajat de cârmuire cu Tudor cât este atitudine adevărată şi cât mimată, pentru a păstra aparenţa de apărare a legalităţii, precum şi cât este — în acţiunile lui Tudor Vladimirescu — urmare a instrucţiunilor triumviratului Brâncoveanu-Ghica-Văcărescu şi cât iniţiativă pusă în slujba propriei promovări. Pentru că este evident — din fapte şi din textele redactate de el — că Tudor Vladimirescu nu era dispus să fie un instrument al grupării boiereşti antiotomane, ci voia să fie părtaş la putere şi — de se putea — deţinătorul singur al puterii. El îşi dădea seama că are în „Adunarea norodului” o solidă bază socio-militară, capabilă să-l poarte spre putere. Scrisoarea din 11 februarie 1821, adresată marelui vornic Nicolae Văcărescu, începută: „Cu multă plecăciune sărut mâna cinstită dumitale”, se transformă într-un rechizitoriu la adresa clasei politice şi cu relevarea legitimităţii autorităţii sale, conferită de adeziunea populară: „Dar, cum nu socotiţi dumneavoastră că patrie se cheamă popolul, iar nu tagma jăfuitorilor? Şi cer ca să-mi arăţi dumneata ce înpotrivire arăt eu înpotriva popolului? Că eu alta nu sunt decât numai un om luat de cătră tot norodul ţării cel amărât şi dosădit din pricina jăfuitorilor ca să le fiu chivernisitor în treaba cererii dreptăţilor!”

Deplasarea „Adunării norodului” spre Bucureşti a avut caracterul unui „marş strategic”, disciplinat (Tudor a reprimat sever dezordinile) al unei armate ale cărei cadre de conducere erau furnizate de moşnenii din nordul Olteniei. Formula de revoluţie ţărănească folosită pentru acţiunea lui Tudor este corectă în măsura în care „Adunarea norodului” apare ca manifestare politică a ţărănimii libere, vizând la eliberarea ţării de sub dominaţia otomană şi restructurarea organizării politice.

În afara zonei aflate sub controlul lui Tudor, ţărănimea clăcaşă (fără pământ) a înţeles să profite de starea de confuzie din ţară pentru a ataca şi prăda bunurile stăpânilor de pământ. Au existat, aşadar, două paliere de desfăşurare a evenimentelor în 1821: o acţiune organizată, urmărind scopuri politice, şi o alta anarhică, fărâmiţată în răfuieli domaniale.

La o lună de la lansarea Proclamaţiei lui Tudor, la Iaşi şi-a făcut apariţia conducătorul Eteriei, Alexandru Ipsilanti, fiul fostului domn Constantin Ipsilanti şi, până de curând, aghiotant al ţarului Alexandru I, dar nu cu sprijinul armatei ruse, cum se aşteptau „iniţiaţii” mişcării, ci în fruntea unui modest corp de oaste. În timp ce eteriştii masacrau pe turcii din Galaţi şi din Iaşi, Alexandru Ipsilanti a lansat o proclamaţie, arătând că scopul său este trecerea în Grecia şi că, dacă turcii ar invada ţara, o „straşnică putere se află gătită să pedepsească îndrăzneala lor”. În aceeaşi zi (23 februarie), ministrul de Externe al Rusiei, contele Capodistria, anunţa desolidarizarea „straşnicei puteri” — pentru că Alexandru Ipsilanti spusese tuturor că sosirea armatei rase este iminentă — de faptele şi declaraţiile lui Ipsilanti şi exprima acordul pentru intervenţia militară otomană.

Câteva zile mai târziu, la 28 februarie, triumviratul Brâncoveanu-Ghica-Văcărescu lua cunoştinţă că ţarul însuşi, aflat la Congresul Sfintei Alianţe de la Laybach (Ljubljana), dezavuase acţiunea lui Tudor. Era ora adevărului: fără asistenţa Rusiei, totul era pierdut. Cei care îndrumaseră pe Tudor să ridice poporul la arme au fugit la Braşov, lăsându-l pe conducătorul „Adunării norodului” fără ghidajul politic pe care şi-l asumaseră.

Tudor, rămas acum singur, avea — deşi în alte condiţii decât celei imaginate la începutul acţiunii sale — o totală libertate de acţiune. El a intrat în Bucureşti (21 martie) şi, pentru a păstra continuitatea politică şi cadrul legal, ambele necesare, din momentul spulberării speranţei în „umbrela protectoare” a Rusiei, a încheiat o înţelegere cu boierii rămaşi — între care figura cea mai proeminentă era marele vistier Alexandru Filipescu-Vulpe —, lăsându-le lor aparenţa puterii.

Câteva zile mai târziu, Tudor s-a întâlnit cu Alexandru Ipsilanti, dar cei doi conducători, aflaţi acum cu totul în afara scenariului iniţial, nu s-au putut pune de acord decât asupra unei delimitări teritoriale a autorităţii lor: zona de sub munte din Muntenia intra sub controlul eterişilor, Oltenia şi judeţele din Câmpia munteană sub acela al lui Tudor.

Dezavuat şi el de ţar, Alexandru Ipsilanti intenţiona să-şi organizeze o bază de rezistenţă în teritoriul aflat sub controlul lui, ceea ce a determinat plecarea sa la Târgovişte. Mitropolitul ţării, Dionisie Lupu, şi boierii rămaşi în Bucureşti, prin vechiul reflex al refugiului, în faţa năvălirii, în aceeaşi zonă de „podgorie” (sub-montană), ar fi vrut să-l urmeze pe Ipsilanti, dar Tudor, preocupat să-şi asigure „scutul legal” acum, când se afla, practic, singur în faţa puterii otomane, i-a împiedicat să fugă şi le-a fixat un domiciliu obligatoriu în casa lui Dinicu Golescu, „Belvedere”.

Avându-şi principala sa tabără la mănăstirea Cotroceni, Tudor a căutat soluţia în noul context creat de dezavuarea sa de către Alexandru I: atât timp cât, aşa cum se specificase în acordul cu Iordache şi Farmache, el fusese autorizat „să se prefacă (subl. n.) a provoca dezordini”, adică să camufleze răscoala antiotomană într-una antifanariotă şi antiboierească, el mai putea nădăjdui la o înţelegere cu Poarta, mai ales că, formal, la Bucureşti continua să exercite o autoritate legală (mitropolitul şi boierii, aflaţi la casa „Belvedere”). Tudor a intrat în negocieri cu paşalele de la Vidin, Silistra şi Brăila, dar turcii au cerut, mai întâi, depunerea armelor, apoi şi alăturarea la anihilarea detaşamentelor eteriste.

Tudor a preferat să temporizeze şi, după ce forţele turceşti au trecut Dunărea, el a părăsit Bucureştii, îndreptându-se spre Piteşti, în oastea pandurilor se produsese o ruptură profundă între Tudor şi ostaşii săi: disciplina severă, absenţa unor beneficii şi perspectivele întunecate subminaseră încrederea în comandant. Tudor a voit ca toţi căpitanii să-şi formuleze în scris totala lor subordonare faţă de el, dar patru au refuzat.

Blocat de trupele lui Iordache Olimpiotul, care ocupau podul peste Argeş, Tudor s-a dus la Goleşti, unde a executat pe unul din căpitanii recalcitranţi. A fost picătura care a umplut paharul: un complot care mijea în rândurile armatei sale s-a închegat imediat şi legătura a fost stabilită cu Iordache Olimpiotul.

Comandantul eterist a venit în tabăra lui Tudor şi, după ce a prezentat pandurilor corespondenţa lui Tudor cu turcii, l-a arestat, fără ca vreun pandur să încerce măcar să-şi apere conducătorul. El a fost dus la Târgovişte şi, după ce a fost torturat, a fost tăiat cu săbiile.

Forţele otomane au zdrobit detaşamentele eteriste din Ţara Românească (o luptă s-a dat la Drăgăşani) şi Moldova şi au instituit un regim de ocupaţie deosebit de apăsător.

Alexandru Ipsilanti s-a refugiat în Transilvania, unde a fost arestat de autorităţile austriece.

Istoriografia regimului comunist a purtat o îndelungată şi sterilă discuţie despre evenimentele din 1821: care a fost caracterul lor, răscoală, mişcare revoluţionară sau revoluţie? Scolastica unui marxism osificat cerea încadrarea într-o definiţie pe cât de rigidă pe atât de discutabilă. Ironia situaţiei a fost creată de faptul că deşi marxism-leninismul exclude posibilitatea revoluţiilor făcute de ţărănime (doar burghezia şi proletariatul ar avea această „capacitate”!), Marx a numit acţiunile lui Tudor „revoluţie ţărănească”.

Desfăşurarea acţiunii lui Tudor Vladimirescu a fost mai întâi abătută de la cursul ei iniţial de dezavuarea de către ţar, apoi întreruptă de execuţia liderului şi de intervenţia otomană. Ceea ce se anunţa o revoluţie a rămas o răscoală. De reţinut este solidaritatea, din faza de pregătire şi de debut, a tuturor forţelor social-politice ale societăţii româneşti în efortul de emancipare de sub dominaţia Porţii, solidaritate care a unit sub acelaşi steag pe marele boier şi pe pandurul ţăran. Evident, „a doua zi” după ce Principatele dunărene ar fi devenit libere, unitatea forţelor combatante s-ar fi destrămat şi conflictul dintre programele şi aspiraţiile claselor şi categoriilor sociale participante la luptă ar fi fost inevitabil.

Sfârşitul răscoalei din 1821 a fost urmat de abolirea regimului fanariot şi restaurarea domniilor pământene. Raport de cauză-efect? Mai mult decât nemulţumirea localnicilor, exprimată de evenimentele din Ţara Românească şi Moldova, în decizia Porţii a cântărit evaluarea defecţiunii unor familii fanariote, care s-au alăturat revoluţiei greceşti precum şi revoluţiei înseşi din Grecia, care avea să aducă acestei ţări independenţa în 1829. Principatele dunărene nu mai puteau fi cârmuite cu elemente care pierduseră complet încrederea Porţii; ea a revenit, după 110 ani de regim fanariot, la domnii autohtoni, numind în Moldova pe Ioniţă Sandu Sturdza, iar în Ţara Românească pe Grigore Ghica.

Schimbarea de regim politic survenită în 1822 nu a adus cu sine lichidarea tuturor practicilor nefaste, introduse sau consolidate de regimul fanariot, între care, în primul rând, se afla corupţia. Într-o vreme, însă, când conştiinţa naţională făcea rapide progrese, revenirea pământenilor în scaunele de domnie de la Iaşi şi Bucureşti a fost percepută, mai ales în perspectiva desfăşurărilor ulterioare, ca începutul „renaşterii naţionale”.

Epilogul anului 1821 a fost constituit de două evenimente: unul de ordin intern, celălalt de ordin extern.

Forţele social-politice intrate în acţiune în 1821 nu mai puteau fi oprite în manifestarea lor. Mica boierime, blocată în afirmarea ei socio-politică de marii boieri, revendica o participare mai importantă în conducerea statului. Domnia moldoveana a lui Ioniţă Sandu Sturdza (1822-1829), ridicat din rândurile ei, a oferit cadrul pentru manifestarea voinţei de putere a micii boierimi. Obiectivele ei şi-au găsit expresia în proiectul de constituţie zisă a „Cărvunarilor” (aluzie la societatea revoluţionară secretă italiană a Carbonarilor), în care A.D. Xenopol a văzut „cea dintâi manifestare politică a cugetării liberale”, întrucât în textul ei formula fără echivoc „principiul constituţional: domnia legilor”, în înţelesul că autoritatea domnului, era limitată şi subordonată organismului reprezentativ — Sfatul obştesc. „Constituţia” cuprindea un şir de principii şi drepturi, precum respectul proprietăţii, egalitatea în faţa legilor, libertatea persoanei etc, care se inspirau, evident, din ideologia Revoluţiei franceze. Aceste principii nu erau aplicate însă consecvent, întrucât, în problema esenţială — cea a puterii — mica boierime se arăta preocupată exclusiv de a-şi asigura un cuvânt decisiv în Sfatul obştesc. Constituţia Cărvunarilor a fost violent combătută de marea boierime şi ea a rămas un simplu proiect. Victoria protipendadei a fost asigurată şi de înţelegerea turco-rusă fixată prin convenţia de la Akkerman — numele turcesc al Cetăţii Albe (1826).

Acordul confirma restabilirea domniilor pământene, stabilea alegerea domnilor de divan şi fixa durata domniei la şapte ani; rolul Rusiei era consolidat; se prevedea elaborarea unor regulamente generale care să reglementeze şi să amelioreze situaţia celor două principate.

* Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Partea a III-a – Istoria modernă, Cap. 1 – Frământări social-politice, p. 199-206, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997