Mișcarea Legionară și Biserica

Grija pentru unitatea noastrã în gând mã face sã vã poftesc la examinarea unei probleme care – orice s-ar spune – rãmâne problema centralã a Mișcãrii noastre și mândria noastrã cea mai mare, iarã, prin noi, mândria neamului care a putut da lumii un om de proporțiile duhovnicești ale lui Corneliu Codreanu.

Am ținut sã vã vorbesc astãzi, 15 martie, fiindcã s-au împlinit 3 ani de la moartea în credințã legionarã a Profesorului Nae Ionescu, cãruia problema aceasta i-a fost întotdeauna aproape de suflet și a cãrui capacitate de formulare a realitãții direct a adus o hotãrâtoare contribuție la rezolvarea ei.

Titlul conferinței – indicând mai degrabã o obișnuintã de limbaj decât raportul real între doi oameni – nu e lipsit de justificare.

Este adevãrat cã într-o enciclicã a Patriarhilor din 1848, pe numele ei adevãrat : ”Scrisoare enciclicã a bisericii, una, sfântã, soborniceascã și apostolicã” (scrisoare semnatã de 4 patriarhi și 29 de episcopi Rãsãriteni și continând un rãspuns la scrisoarea Papei Pius IX Littere ad Orientalers stã scris cã: “pãstrarea dogmei și paza întregului cler și popor bisericesc, strâns unit în dragoste” care fiind însuși trupul Bisericii, sub cãlãuzirea Duhului Sfânt, nu poate greși”.

Potrivit acestei definiții – care este cea justã – Legiunea ar fi o parte a trupului Bisericii.

Când însã, o parte a totului se organizeazã singurã în vederea unui scop, partea aceasta suferã, uneori, transformãri – fiecare ins din noua grupare nu mai este fiecare, ci este așa cum îl hotãrãște stuctura comunitãții de destin, gruparea din care face de-acum parte. Și când noua comunitate cultivã o concepție despre lume opusã crestinismului și activeazã în sensul ei, conflictul e deschis. O examinare deci, a noilor poziții devine  necesarã. Iatã de ce titlul conferinței nu este, deocamdatã, lipsit de îndreptãțire.

Fãrã îndoialã cã în chestiunea aceasta fiecare din dumneavoastrã are o pãrere formatã. Și e bine cã o are. Rãu ar fi dacã nu ar avea-o. Problema raporturilor dintre Mișcarea Legionarã și Bisericã poartã asupra vieții însãși a mișcãrii noastre. Iatã de ce spun eu cã e bine cã, aici, fiecare din dumneavoastrã ați ajuns la o soluție.

Cã ar fi justã, ori falsã ? Evident cã o soluție falsã e un rãu. Ca orice lucru fals. Dar mai bine o soluție falsã, decât lipsa preocupãrii.

Cãci o soluție falsã este o alunecare: dar alunecarea înlãuntrul unui domeniu. Pe câtã vreme lipsa preocupãrii însemneazã situarea ta în afara granițelor acelui domeniu,

Spre slujirea adevãrului și spre ușurarea sarcinii mele țin sã afirm, din capul locului, cã pãrerea fiecãruia din dumneavoastrã, ca și pãrerea mea, în aceastã chestiune nu intereseazã. Aici intereseazã numai douã pãreri :

a.      pãrerea Bisericii,

b.      pãrerea Mișcãrii Legionare.

Iatã rostul meu aici, astã searã, este unul singur, acela de mãrturisitor. Nu voi veni, deci, cu adevãrul meu. Ci voi mãrturisi, pur și simplu, adevãrul care este.

Dacã, însã, asupra Mișcãrii Legionare ne vom înțelege repede, nu tot așa se vor petrece lucrurile cu privire la pãrerea Bisericii.

Domeniul pe care va trebui sã-l parcurgem împreunã e foarte dificil: mãrãcinișuri dese și prãpãstii, la tot pasul. Voi fi, dar, nevoit sã procedez, în prealabil, la unele defrișãri, voi cãuta sã întind unele punți de trecere peste genuni.

Desigur cã o conferintã despre criteriul adevãrului în Ortodoxie ar fi bine sã preceadã pe cea de astãsearã. Țin sã vã amintesc, cu acest prilej, numai atât, cã adevãrurile religiei creștine ortodoxe nu sunt adevãruri individuale. Viața lor se desfãșoarã într-o comunitate și anume: în comunitatea de iubire care este Biserica. Iarã formularea lor – înscrierea în conștient – se face de cãtre sinoade, (sub cãlãuzirea Duhului Sfânt), plecându-se de la principiul, absolut just, cã adevãrul creștin – chiar atunci când e vorba de întelegerea cuvântului lui Hristos e de naturã soborniceascã (conciliarã, sinodalã) și nu raționalã – rațiunea individualã neavând nimic de spus într-o asemenea problemã.

Iatã garanția dezvoltãrii și formulãrii juste a unui adevãr al Bisericii stã în organicitatea lui – în concordanța lui cu  tradiția; el trebuie sã stea, adicã, structural într-un raport organic cu celelalte adevãruri: trebuie sã se integreze în unitatea organicã a învãțãturii. Nu e în concordanțã cu cele formulate pânã la el, se respinge. Stã în concordanțã cu ele – rãmâne.

În învãțãtura noastrã ortodoxã nici un om, nici un sinod nu e mai presus de eroare. “Nu e om care sã fie viu și sã nu greșeascã” spune doctrina. Numai trupul Bisericii, întreg unit în dragoste, nu greșește. Și istoria confirmã acest adevãr: au fost episcopi și patriarhi care au greșit; au fost sinoade care au greșit. Si ce s-a rupt din trup s-a uscat și a murit; iarã trupul a rãmas și va rãmâne, de vreme ce Duhul Sfânt stã cu el, cãlãuzindu-l. Așa stând lucrurile, în Biserica Ortodoxã vom întâlni o ierarhie a autoritãții în materie de cunoaștere a adevãrului. Hotãrârii unui Sinod Ecumenic nu i se poate opune, de pildã, hotãrârea unui Sinod al unei Biserici naționale din vremea noastrã. Dacã hotãrârea unui Sinod din vremea noastrã contrazice hotãrârea unui Sinod Ecumenic, avem în această dovada cã sinodul din vremea noastrã a greșit. Tot astfel nu putem opune pãrerii unui Sfânt Pãrinte al Bisericii pãrerea unui episcop oarecare, fie el om oricât de luminat. Și nici arãtãrile imnografiei bisericesti, nu le putem rãsturna cu ajutorul vreunei alcãtuiri a cine știe cãrui Doctor, profesor de teologie din vremurile de azi. Într-o disputã teologicã în care eu aduceam mãrturia unui Pãrinte bisericesc, cineva m-a combãtut sprijinindu-se pe o pãrere a lui . . . Chateaubriant.

Discutând în chipul acesta, nu numai cã ne pierdem vremea zadarnic; dar producem confuzii: încâlcim drumul înțelegerii. Nãdãjduiesc cã atenția dvs. binevoitoare și osteneala mea – și una și alta în condiții care sunt departe de a fi optime – ne vor duce totuși la înțelegerea lucrurilor. Din expunerea faptelor se vor desprinde, pe încetul, definițiile, va fi mai bine așa.

Pentru soluționarea problemei raporturilor dintre Mișcarea Legionarã și Bisericã nu voi recurge la citate din Noul Testament, pentru foarte puternicul motiv cã metoda aceasta nu duce la nimic. Sau duce la orice. Ceea ce e tot una!  Cu ajutorul citatelor din Noul Testament eu pot susține orice: pot susține contrariile.

Cine are cunoștințe elementare de ermeneuticã biblicã înțelege ce spun eu aici.

În Noul Testament aflãm lucruri privite sub aspecte diferite: aflãm figuri de stil; aflãm alegorii; aflãm paronomastii (jocuri de cuvinte). În Noul Testament sunt înfãțișate faptele lui Dumnezeu și cuvinte ale lui Dumnezeu pentru noi; adicã porunci date nouã.

Interpretând ad literam o figurã de stil, putem ajunge – precum s-a și ajuns – la concluzia cã prin bunãvestirea pãcii Hristos ne îndeamnã sã ne cumpãrãm sãbii.

Uitând condiția noastrã omeneascã, uitând cã noi nu suntem dumnezei, vom fi gata a imita gesturi ale Dumnezeirii. Dvs. știți cã în Noul Testament se aflã porunca neîmpotrivirii, “nu stați împotriva celui rãu”. Și precizarea: de te silește cineva sã mergi cu el o milã de cale, tu mergi cu el douã; de vrea cineva sã se judece cu tine ca sã-ți ia haina, tu dã-i și cãmasa; de te lovește peste o parte a obrazului, tu întoarce și partea cealaltã. Aceastã poruncã a neîmpotrivirii la rãu – din care Tolstoi face cheia de boltã a sistemului sãu și pe care Ghandi, mare admirator al lui Tolstoi, o impune, ca armã politicã unei comunitãti de 400.000.000 – a fost datã peste cap, cu ce credeți?  Tot cu un citat – numai cu un citat – din Noul Testament. Și anume: cu o faptã a lui Dumnezeu, cu biciuirea de la Templu (uitând interpretatorii acestei fapte cã, pe lângã aceasta, Dumnezeu mai fãcuse vreo douã, trei fapte: soarele, cerul și pãmântul, de pildã!).

Omul nu are dreptul sã se așeze cu obrãznicie lângã Dumnezeu pe Tron. El n-are dreptul sã judece din punctul de vedere al Providentei, sã judece sub specie Eternitatis.

Cã atunci își poate permite orice. Își poate permite, de pildã, sã ierte orice, fãrã sã aibã calitatea de a ierta). Poate sã ierte fapta lui Iuda; sau pãcatul comis împotriva comunitãții de destin din care el face parte; el, care n-are decât dreptul și datoria de a ierta ce i s-a fãcut persoanei lui).

Neamul nostru – neam de bun simt – a știut sã evite, în trecut, primejdia: neamul nostru n-a citit Noul Testament. (Exemplarele Noului Testament ajunse pânã la noi – cele din veacul XVII, ca și cele din veacul XIX – sunt nou-nouțe – n-au fost cercetate. Deși s-au tipãrit la lungi intervale de timp – între prima biblie (1688) și a doua (1795) stau peste 100 de ani. Asta nu înseamnã însã cã neamul nostru a rãmas neevanghelizat. Nu. În tot acest interval de timp s-au tipãrit mulțime de prãvãlioare și de ceasloave. În ele era destul Noul Testament, cu dreaptã tâlcuire. Toate aceste cãrticele sunt tocite de rãsfoiri neîntrerupte și pline de picuri de cearã de lumânare. Și mai este ceva: înaintașii noștri se duceau la bisericã unde în cântãrile de la stranã aveau dreapta înțelegere a Evangheliei și a Apostolului.

Mai îndreptãțitã ar fi o discuție a problemei pe baza Evangheliei. Cãci între Noul Testament, pe care-l purtãm noi în buzunar și Evanghelie e deosebire. Din Noul Testament eu citesc și judec cu judecata mea. Judecãtorul suprem al adevãrului e RAȚIUNEA MEA.

Evanghelia stã în bisericã, în altar, pe sfânta masã. Credincioșii o sãrutã. (O sãrutã și preotul, dupã citire). Evanghelia conține cuvântul lui Dumnezeu învestit cu putere, cuvântul într-un singur înțeles: adevãratul lui înțeles.

(Înțelesul acesta al Evangheliei se aflã în cântãrile și în cetirile ce se fac de la stranã, sau din altar).

Dar ce este în esența ei Evanghelia?  Evanghelia este legea desãvârșirii datã omului ce se abate sub povara pãcatului și a nedesãvârsirii. Adevãrul Evangheliei este adevãrul absolut, lãsat spre a fi trãit de oameni în istorie, deci sub semnul relativului. Învãțãtura Evangheliei culmineazã cu porunca: fiți desãvârșiti precum Tatãl nostru din ceruri desãvârșit este!

Învãțãtura lui Hristos cuprinsã în Evanghelie n-a fost datã ca lumea sã se uite la ea, prin sticlã, ori sã i se închine – spune Nae Ionescu. Învãțãtura evanghelicã a fost lãsatã de Dumnezeu spre a fi trãitã de oameni. Trãirea aceasta a ei fiind un fapt istoric nu poate fi decât relativã. Consideratã în totalitatea ei în timp și spațiu, trãirea aceasta constituie însãși viața învãțãturii. La învãțãtura evanghelicã se adaugã astfel trãirea ei de cãtre noi. Ea nu mai este Evanghelie pur și simplu, ci Evanghelie care a rodit în noi – Evanghelie roditã. Sã nu se confunde, așadar, cuvântul lui Dumnezeu (Evanghelia) care este absolut, cu trãirea lui de cãtre oameni, care, fiind un fapt istoric, nu poate fi decât relativã. Învãțãtura lui Hristos se dovedește, așadar, a fi un fapt cu o istorie a lui, cu diverse momente ce se înscriu pe o curbã. Curba aceasta este însãși legea de desfãșurare a posibilitãților cuprinse în Evanghelie. Creșterea normalã a Evangheliei în comunitatea de dragoste a Bisericii se cheamã CREȘTINISM.

Am spus: creștere normalã. Cãci s-ar putea sã vedem și creșteri  anormale. Dar împotriva formulãrii false a unei creșteri normale. Biserica are garanții. Toate creșterile, toate rodirile Evangheliei în sânul comunitãții omenesti și toate formulãrile acestor creșteri sunt – în Ortodoxie – examinate în lumina unui dreptar sigur: ÎNVÃȚÃTURA ECUMENICÃ A BISERICII; adicã învãțãtura recunoscutã valabilã de întreg trupul Bisericii din primele opt veacuri pânã la anul 787 d.Hr., datã la care s-a ținut ultimul sinod ecumenic. Cãci pânã în veacul VIII Biserica lui Hristos nu se rupsese de fapt. Ceea ce întreg trupul Bisericii din vremea celor 8 vecuri povãțuit de Duhul Sfânt, socotise fãrã greș, s-a chemat învãțãturã ecumenicã.

Învãțãtura aceasta a fost în șapte sinoade generale, ținute între anii 352-787, și denumite, prin glasul Bisericii, SINOADE ECUMENICE.

Pentru vremurile de azi ecumenicitatea unei învãțãturi nu este altceva decât constatarea IDENTITÃȚII acestei învãțãturi fixatã în Sinoadele Ecumenice: deci cu învãțãtura fãrã greș a Bisericii de totdeauna.

Deosebirea dintre Evanghelie și Creștinism nu e, deci, alta decât deosebirea dintre o sãmânțã și floarea crescutã în condiții normale din acea sãmânțã. Floarea aceasta – deși virtual este cuprinsã în sãmânțã este totuși altceva decât sãmânța.

Trebuie sã adaug, pentru lãmurirea unora dintre dvs. cã Evanghelia existã prin glasul Bisericii. Ea a fost formulatã în Bisericã, sub purtarea de grijã a Duhului Sfânt. Cea dintâi evanghelie – cea de la Matei – a fost scrisã cãtre 60, adicã la 30 de ani dupã învierea Domnului; iarã cea din urmã – cea dupã Ioan – cãtre anul 90, adicã la 60 de ani dupã învierea Mântuitorului. Și garanții transmiterii ei, nealterate, în literã și spirit, este Biserica.

Biserica în care se aflã prezent Dumnezeu – Duhul Sfânt.

Din cele pânã aici expuse, ați putut desprinde raportul dintre Evanghelie și Creștinism.

Un om de geniu – care n-a înțeles creștinismul (cel puțin creștinismul nostru al rãsãritului nu l-a înțeles) – l-a caracterizat drept moralã a sclavilor. E fals. În primul rând pentru cã creștinismul e mult mai mult decât un sistem de moralã. CREȘTINISMUL ESTE O ÎNȚELEGERE PROFUND REALISTÃ A EXISTENȚEI. În metefizica creștinã existența este îmbrãțișatã cu durerea. Dar nu numai atât: recunoscând existența de fapt a durerii, creștinismul recunoaște totodatã și drepturile la viațã ale durerii. (Cãci durerea n-a venit în lume fãrã pricinã). Recunoașterea dreptului la existențã a durerii nu duce, în creștinism, la resemnare. Pãcatul originar, de la care derivã în TIMP rãul, nu prezintã o demonstrare a necesitãții rãului. Creștinismul nu luptã, cu orice pret, împotriva durerii. El are altceva mai bun de fãcut. Creștinismul primește durerea, în care lumea se zvârcolește ca o râmã pe jãratec, ca pe o realitate pe care el o valorificã. Dacã, adicã, durerea îndeplinește un rost, dacã își capãtã un sens în ancorarea noastrã în spre mântuire, durerea poate deveni izvor de nesfârșitã bucurie. Acesta este esențialul.

În metafizica creștinã – metafizicã lipsitã de dialecticã – deosebirea dintre Evanghelie și Creștinism nu e o floare dialecticã, ci o realitate vie. Deosebirea aceasta nu o fac eu, ci chiar sinoadele ecumenice – sinoadele care ne-au dat Evanghelia. Sinoadele acestea ale Bisericii ecumenice recunosc cã trãirea Evangheliei, fiind un fapt istoric, este relativã. Dar sã venim cu fapte.

Dvs. cunoașteti doctrina Evangheliei cu privire la ucidere. Atâția oameni de bunã credințã, dar de perspectivã îngustã, și-au devastat mintea și și-au împovãrat sufletul de pãcat cãutând sã justifice uciderea de om cu Evanghelia; cu citate, adicã, din Evanghelie. Cãci adevãrul rãmâne neclintit: Evanghelia, porunca desãvârșirii, nu conține – nu poate conține – motive, prime de încurajare, pentru ridicarea vieții semenului nostru. Uciderea aceasta, cu voie, fãrã voie, în legitimã apãrare, ori în atac, rãmâne – nu numai pentru sãmânța absolutului care e Evanghelia, ci pentru Biserica în care rodește Evanghelia – un pãcat. (Cã uneori Biserica iartã pãcatul, asta nu modificã situația – PÃCATUL IERTAT nu poate fi confundat cu fapta, cu PORUNCA EVANGHELICÃ. Sã vã feriți de aceastã mare confuzie). Biserica ecumenicã, paznicã a poruncilor din Evanghelie, dar și singura deținãtoare a “adevãrului lucrurilor” nu privește în același chip pãcatul uciderii; ci felurit. Cãci, iatã, dacã un ins singuratic a ucis, fãrã voie, ori în legitima lui apãrare, Biserica îl oprește de la împãrtãșanie vreme de 10 ani de zile, ca UCIGAȘ. Pe cei care ucid însã – cu bunã științã – pentru salvarea comunitãții de destin, pentru salvarea nației, aceeași Bisericã ecumenicã îi oprește de la Împãrtãșanie vreme de 3 ani, ca pe niște NECURAȚI CU MÂINILE. Și cu aceasta punctul nevralgic al problemei noastre este atins.

Pentru Biserica lui Hristos, pentru Biserica creștinã ecumenicã comunitatea de destin – națiunea – din care facem parte este un fapt firesc. (Cã națiunea, ca realitate istoricã, e o consecințã a pãcatului originar, prin care s-a început istoria, prin care noi am cãzut în istorie, asta e altã chestiune!). Comunitatea de destin – națiunea – nu e numai categoria logicã, ci și colectivitatea realã, care ne definește pe fiecare din noi; locul, cadrul și principiul întregii noastre acțiuni și existente în veac. Iarã naționalismul nu e altceva decât atitudinea care trage toate consecințele îngãduite din faptul firesc cã fiecare din noi aparținem – fãrã putințã de sustragere – unei națiuni. Comunitatea de destin, neaflându-se principial în conflict cu Biserica, ci dimpotrivã, poate totuși în fapt, intra în conflict cu Biserica și anume – când ea – comunitatea – propagã o concepție despre viațã șsi o eticã potrivnicã (sau nu în totul conformã) doctrinei Bisericii. Când, adicã, sãmânța Evangheliei a rodit nefiresc în aceastã comunitate. Sub acest unghi vom examina, dar, creșterea Evangheliei în grãdina Legiunii, spre a putea înțelege apoi raportul real dintre Mișcarea Legionarã și Bisericã.

În Mișcarea Legionarã nimeni dintre noi nu face doctrinã. Doctrina a fãcut-o cel ce a creat Mișcarea – CÃPITANUL – și – în împlinirea testamentului lui – doctrina creazã fapta Legiunii. Sã vedem, așadar, care e doctrina, și care înfãptuirile Mișcãrii Legionare. Sarcina mea e aici, ușoarã – faptele vã sunt cunoscute. Împreunã vom arunca o privire asupra doctrinei Cãpitanului și asupra acțiunii Mișcãrii lui, spre a vedea dacã nu cumva nu ne aflãm în fața unei concepții despre viațã și a unei etice potrivnice creștinismului.

Mișcarea Legionarã – mișcare de mântuire, cum a definit-o Nae Ionescu – a pornit de la Altar și de la Icoanã. “De la icoanã și altar am pornit” – mãrturisește Moța – apoi am rãtãcit o bucatã de vreme, purtați de valurile omenești și n-am ajuns la nici un mal, cu toatã curãția impulsurilor noastre. Acum, cu sufletul greu, rãslețiți, sfârtecați, ne strângem la adãpost, la singura cãldurã și alinare, tãrie și reconfortare a noastrã, readucãtoare de puteri, la picioarele lui Iisus în pragul orbitoarei strãluciri a cerului: la Icoanã”. (La Icoanã).

Despre vremurile începutului scrie Cãpitanul : “Toți credem în Dumnezeu. Nu era nici un ateu printre noi”. (Pentru legionari). Și iarãși:

“Ne-am strâns și mai mult în jurul icoanei. Și cu cât greutãtile ne vor asalta și loviturile lumii vor curge mai grele peste noi, cu cât vom sta mai mult sub scutul Sfântului Arhanghel Mihail și în umbra sãbiei lui”. (Pentru Legionari). Arhangelul Legiunii nu e vreun arhanghel al vreunui cult oarecare; ci e Arhanghelul Bisericii creștine a Rãsãritului, așa cum îl aratã dogma și rânduiala acestei Biserici:

“El nu era pentru noi o fotografie pe o icoanã; ci îl simțeam viu. Acolo, la icoanã, fãceam de gardã cu schimbul, zi și noapte, cu candela aprinsã.”(Pentru legionari)

Despre alcãtuirea lãuntricã a legionarului și despre rostul Bisericii în viața neamului nostru stã scris în Cãrticica Șefului de Cuib: “Legionarul crede în Dumnezeu și se roagã pentru biruința Legiunii. Sã nu se uite cã noi, poporul român, stãm aici pe pãmânt, prin voia lui Dumnezeu și prin binecuvântarea Bisericii creștine”. Prin urmare: legionarul crede în Dumnezeu. Nu va crede în Dumnezeu. Întru atât cât e legionar, el crede în Dumnezeu. Pentru CÃPITAN legionarul care nu crede în Dumnezeu este un infirm.

În circulara din 23.II.1936, datã cu prilejul consumãrii unei mișelii, el spune, despre unul care isbutise sã se înalțe pânã la treapta de Comandant legionar: “L-am sfãtuit atunci sã se retragã cavalerește din rândurile legionare, neputându-se acomoda acestui spirit și credinței necesare unui legionar, pentru a nu creea mai târziu dificultãți organizației din cauza construcției lui sufletești aparte, cãreia eu  îi gãsisem o infirmitate: imposibilitatea de a crede în Dumnezeu. (Pe care timp de un an încercasem s-o tratez; însã rezultatul se vede).”

Deschid deci o parantezã: situația eventualilor “infirmi” din casa noastrã e limpede:

a)      Infirmul, care nu se mândrește cu infirmitatea lui, rãmâne, în nãdejde, în lazaretele dragostei noastre.

b)      Infirmul care și-ar afișa ostentativ infirmitatea, ca pe o normalitate și superioritate fațã de camarazii lui, ar dovedi a fi un inconștient.

c)      Anticristul – legionarul luptãtor împotriva lui Hristos – de va încerca sã dea pietrii unghiulare a casei noastre lovituri – cu atât mai piezise cu cât uneltele minții lui sunt mai ascuțite – va trebui țintuit, fãrã milã, sub sticlã, drept pildã mișeliei, pentru generațiile viitoare. Trecerea cu vederea, îngãduința ar fi, în cazul acesta, mare pãcat împotriva datoriei de a ține porunca și a împlini testamentul lãsat de CÃPITAN.

În circulara din 25.X.1936, citim: “Se vor lua cele mai severe mãsuri cu privire la recrutarea noilor elemente, în așa fel, încât sã nu pãtrundã decât acelea capabile de credințã în Dumnezeu și în viitorul acestui neam.” Și spre a nu mai lãsa loc de interpretãri, iatã ce scrie CÃPITANUL despre Hristos Dumnezeul legionarilor: “Vom învia din morți în numele lui Hristos; adicã în afarã de credința în Hristos, nimeni nu va fi mântuit.” (Însemnãri)

Sau:

“A înviat Hristos, sãdind nãdejdea Învierii din morți; cã viața nu se terminã aici, la acești trecãtori 60-70 de ani; cã se prelungește dincolo; cã ne vom întâlni iar… și nu ne vom mai despãrți niciodatã.” (Însemnãri). La Jilava, în noaptea de Paști a anului 1938, Cãpitanul aștepta cu înfrigurare ceasul Învierii. Dupã multe osteneli isbutește sã-și procure o lumânare. Scrie el în Însemnãri: “O fi trecut de 12 (noaptea). Poate și de 1. N-am mai auzit clopotele sunând Învierea. Aprind lumânarea și zic: Hristos a înviat!”

Socotesc inutil a mai continua. Învãțãtura Cãpitanului despre Hristos și despre rânduiala Bisericii creștine se aflã la tot pasul, aceeași, neschimbatã. Ea nu se deosebește de învãțãtura Pãrinților Bisericii.

Țin sã fac aici o remarcã. Și sã dau un îndemn. Sunt unii camarazi care înclinã a crede cã în vremea din urmã Cãpitanul… ar fi cãzut în misticism. (Vom vedea imediat ce e cu misticismul.) Cã, adicã, unul ar fi Cãpitanul din “Pentru Legionari” și altul Cãpitanul din “Însemnãri”. E o eroare gravã. Și o împietate. Cãpitanul este un bloc. Existența lui pãmânteascã ni-l aratã ca pe un mare credincios. A crezut, totdeauna, în Dumnezeu. A crezut în Hristos cel înviat din morți. A fost întotdeauna adânc respectos fațã de rânduielile Bisericii. Cã în însemnãri a formulat mai mult?  Este evident: prilejul de a sta mai mult de vorbã cu sufletul sãu asupra celor netrecãtoare l-a fãcut sã formuleze mai mult. Dar oare în Pentru Legionari și în Circulãrile nãscute pe câmpul de bãtaie, n-a spus exact aceleași lucruri?  Pașii lui au fost pașii Legiunii lui. Cãci așa a fãcut el Legiunea: pe mãsura adâncimii și a bogãției lui. Nici un pas al ei n-a fost fãcut fãrã asistența Bisericii pãrintești. Amintiți-vã de recrudescența credinței creștine, din anii de blestem – recrudescențã al cãrui punct culminant l-a însemnat primãvara anului 1938 – și veți întelege ce a însemnat pentru Biserica noastrã româneascã fapta și cuvântul Mișcãrii Legionare. Se mira lumea cã Bisericile au devenit neîncãpãtoare. La citirea Evangheliei – la care doar femeile în vârstã mai îngenuncheau – îngenuncheau acum cu evlavie legiuni de tineri. Ei se spovedeau și se împãrtãșeau, ca moșnegii.

Drept nevroit omagiu s-a aruncat Legiunii lui Codreanu acuzația de . . . misticism. Atunci mintea cea mai luminatã, inteligența cea mai rodnicã a timpului nostru – Nae Ionescu – a avut prilejul sã punã lucrurile la punct. Din expunerea sa dau aici numai un fragment : “Sunt oameni, culturi și civilizații care cred cã realitatea aceasta sensibilã, în care trãim noi și care constituie experiența noastrã imediatã, nu epuizeazã existența; cã, mai mult, existã oarecum douã luni, dintre care una tangibilã – de aici – și alta intangibilã, invizibilã – de dincolo – principiu oarecum și rațiune de a fi a celei de aici. Putința omului de aici, de a pãtrunde dincolo, în chiar aceastã viașã, constituie experiența misticã a fiecãruia din noi. Pãtrunderea vieții de dincolo în viața de aici, prezenta ei în fiecare moment al istoriei, constituie înțelegerea misticã a existenței. Misticismul deci poate fi contestat – dar cu o condiție: ca, anume cei care o fac, sã-și dea seama cã contestã însãși existența religiei; sau, dacã vreți: a oricãrei religii . . .”

Înainte de a trage o concluzie, aș vrea sã spun douã vorbe și un cuvânt despre Moța, cu care Cãpitanul, în credința în Hristos și în Bisericã, a trecut pragul veșniciei îmbrãțișat. Moța a fost creștin adevãrat. Împreunã cu Cãpitanul el a fost ctitor Mișcãrii Legionare. Încã din tinerețe el scrie despre rostul și puterea Duhului Sfânt în Biserica lui Hristos; despre “nesfârșitul șir al Apostolilor, al Sfinților Pãrinți ai Bisericii și al celorlalți Sfinți și Martiri, care rãspândirã și întãrirã Biserica”. În “Pãmântul Strãmosesc” el scrie : “Nu suntem fãuritori ai mântuirii dorite; ci vrem sã fim simple unelte ale mântuirii, pe care n-o cãutãm în altã parte decât la singurul loc unde se aflã: la Dumnezeu”.

Despre legãtura dintre creștinãtate și neamul nostru, el scrie din Spania:

“Neamul nostru nu poate trãi fãrã credința noastrã creștinã. Apãrând creștinãtatea, chiar pe pãmânt strãin, noi apãrãm o putere care este izvor al puterii neamului nostru, iar ascultând de îndemnul dragostei de cruce, noi ne supunem, aici în Spania, dragostei pentru neamul nostru românesc”. (Prezent) Moța a trãit precum a învãțat. Și a murit precum a trãit; a murit pentru Hristos și Legiune. (Nu pentru Legiune). Mã opresc aici și fac constatarea cã nu numai în țara româneascã, ci nicãieri pe tot pãmântul strãjuit de umbra crucii, sãmânța Evangheliei n-a rodit atât de drept, atât de curat și de falnic, precum în casa la a cãrei temelie s-a îngropat însuși Cãpitanul, creatorul ei. Între Mișcarea lui Corneliu Codreanu și Biserica lui Hristos nu existã cale deschisã conflictelor. Dimpotrivã. Precizând pozițiile, Cãpitanul scrie, ca un Dascãl al Bisericii:

“Linia istoricã este una: aceea pe care o trãim sub condamnare și sub piatra de moarã a pãcatelor noastre, ale lumii și ale moși-strãmoșilor noștri. Recunoaștem cã suntem pãcãtosi; aceasta este atitudinea legionarã fațã de Bisericã”. (Pentru Legionari). Prin urmare: recunoaștem cã suntem pãcãtoși; cã purtãm, de-a lungul existenței noastre, pãcatele noastre și ale lumii. Și în starea în care ne aflãm, noi ne zbatem, ne jertfim viața, sub aripa ocrotitoare a Bisericii Strãbune, pentru apãrarea crucii; și pentru aducerea neamului nostru la Hristos.

Nu-mi place sã ocolesc dificultãțile. Fãrã îndoialã cã în sufletele dvs. stãruie o întrebare: “Camarazi de-ai noștri – plenipotențiari ai destinului comunitãții noastre – au fost aduși în situația de a pedepsi pe cãlãii sufletului nației; cum stau ei, cu fapta lor fațã de învãțãtura lui Hristos?  Rãspunsul la aceastã întrebare, îl dã Cãpitanul: suntem în stare de oameni pãcãtoși. La rândul ei, Biserica ecumenicã nu pedepsește pe împuterniciții comunitãților de destin ca pe niște insi singuratici. Iarã fapta care se cheamã ucidere, uneori e numai NECURÃȚIE A MÂINILOR. Doctrina Bisericii spune cã la Judecata cea de pe urmã – unde trebuie sã se ținã seama de tot și de toate – vor învia și trupurile, ca unele care au fost tovarãșe sufletelor în timpul vieții și deci solidar rãspunzãtoare. Ei bine, judecata aceasta – judecata desãvârșirii – nu va trece cu vederea vremile, stãrile și motivele care au determinat hotãrâri și gesturi. Cãci dacã Nicadorii noștri n-ar fi trãit adânc toatã tragedia neamului lor; dacã ar fi fost niște “cetãteni ai lumii” (adicã acea pãlãmidã țigãneascã pe care vântul o mânã pe fața nisipului și unde e umezealã, prinde rãdãcinã, iarã când umezeala s-a dus, își ia și ea drumul spre alte locuri) n-ar fi pedepsit, niciodatã, pe Duca.

Hotãrârile Sinoadelor ecumenice – adicã ale supremei autoritãți în Bisericã – nu se pot discuta. Dar cum nu e bine ca în inimile dvs., sã rãmânã vreo umbrã de îndoialã cu privire la adevãrul Evangheliei, vreau sã vã previn cã Evanghelia nu este o utopie. Vreau sã spun cã, adicã, a vrut Dumnezeu ca ea sã fie trãitã și în absolut, chiar în viața aceasta. Cãci scrie în cãrtile de slujbã ale Bisericii: “unde vroiește Dumnezeu se biruiește rânduiala firii”.Biserica noastrã cântã biruința Cuvioasei Paraschiva care s-a desprins și de patrie și de rudenie. Troparul slujbei Sfintei începe chiar cu aceste cuvinte: “Patria și rudenia ai lãsat . . .” (Aceastã trãire în absolut a Evangheliei o cântã Biserica și Sinoadele ei. Adicã aceleași Sinoade care ne învatã cum sã înțelegem Evanghelia). Pânã acum însã, aceste biruinți, aceste scoateri din istorie, s-au operat numai individual, colectivitãțile rãmânând, cu legile lor, în istorie. (Aceasta n-a înțeles-o Gandhi când a propus unei colectivitãți de 400.000.000 trãirea poruncii neîmpotrivirii, poruncã cu care se biruie hotãrât; însã dincolo de istorie). Funcțiunea Evangheliei este aceea de a chema spre înãlțimi; de a ține în noi treazã nostalgia absolutului și a desãvârșirii. Ne înãlțãm pe cât ne ajutã neputința noastrã. Nu avem dreptul sã spunem cã de cãdem de pe “scara lui Iacov” nu avem vinã. Vinã avem. Cã nu suntem singuri în aceastã lume. De aceea ne vom ruga neîncetat pentru pãcatele noastre. Am vãzut cum a rodit Evanghelia în casa noastrã; în Mișcarea noastrã Legionarã. Am înțeles cã doctrina și fapta Legiunii închid poarta oricãrui conflict între Mișcarea Legionarã și Biserica ecumenicã. Biserica lui Hristos cel înviat din morti aflã în aceastã Mișcare un instrument prin care neamul nostru este abãtut pe calea mântuirii. Biserica ecumenicã nu poate sã nu se bucure vãzând cum floarea unui tineret se rupe de bucuriile muritorilor și se jertfeste de bunã voie pentru zidirea unei țãri frumoase și curate ca soarele și puternice și ascultãtoare de Hristos.

Dacã însã Biserica ecumenicã nu poate sã se bucure vãzând florile crescute din sãmânța Evangheliei semãnate în grãdina Legiunii, bucuria aceasta s-ar fi cuvenit, ca în primul rând, sã fie a Bisericii lui Hristos din țara româneascã. Ei bine, cum a fost primitã apariția Legiunii de cãtre Biserica “oficialã”, de cãtre clerul nostru bisericesc?

Cum ne-au primit Pãrinții Episcopi care sunt chip Tatãlui o aratã în chip plastic însuși Cãpitanul, în Însemnãrile sale din 1938: “Un copil care nu și-a vãzut de mult pe tatãl sãu se repede sã-l îmbrãțiseze. Când copilul se apropie, tatãl îl primește cu rãcealã și-l lovește cu palma peste gurã, scoțându-i doi dinți . . .” Și mai departe: “Biserica pãrinteascã”, “Biserica strãbunã” ne lovește. Patriarhul e și prim-ministru, în numele cãruia se fac toate; de la care ne vin în fiecare zi atâtea chinuri!  În palatul Patriarhiei, în ziua de Paști a anului 1938, Patriarhul acesta rostește, în fața a 60 de preoți veniți sã-i ureze viațã cu pace și iertare tuturor, potrivit cântãrii Bisericii “Sã iertãm toate, pentru Înviere“, sentința: ”mai bine sã moarã unul pentru popor” (Patriarhul Miron se dovedea a fi om umblat prin Scripturã). Cel ce batjocorea Evanghelia prin chiar faptul îndeletnicirii lui cu “ocârmuirile publice” – aducea, așadar, citat din Evanghelie!  El adãuga, pentru a întãri cuvântul, cã în vinele Cãpitanului “nu curge  un strop de sânge românesc”. Sfatul lui a fost chiar în cursul acelui an: Cãpitanul a ținut nației cel mai mare discurs al sãu. Și cel din urmã.

Urmașul în cinste al Patriarhului Miron, Patriarhul Nicodim, avea sã procure guvernului, în toamna anului 1939, tot din scripturã, o motivare a îngrozitoarelor asasinate comise în acea toamnã. Și toate acestea nu pentru vreun temei doctrinar, cã aceasta nu era mãcar cu putințã. Ci pentru cã așa cereau cei ce-i fãcuserã episcopi și patriarhi; așa cerea guvernul. Au ieșit atunci din rânduri cãlugãrii și preoții de mir cei sãraci. Cãlcând disciplina cãlugãreascã și ascultarea preoteascã, pãrãsind pe pãstorii cei nãimiți, ei au îmbrãcat cãmașa verde, au înfruntat primejdia, au plãtit cu viața credința lor. Și au spãlat, astfel, rușinea de pe obrazul clerului Bisericii românesti din al 4-lea deceniu al veacului XX.

Pãrinții episcopi n-au întrebat niciodatã Stãpânirea de ce au fost clerici împușcați; nici mãcar asupra numãrului celor împușcați n-au cerut lãmuriri. Au primit și portofolii ministeriale. Și au tãcut.

Este adevãrat cã aceastã atitudine a lor, constantã, fațã de Mișcarea Legionarã, a fost pãrãsitã o singurã datã: în primãvara anului 1937. Dupã înmormântarea lui Moța și Marin guvernul a cerut, ca de obicei, Sinodului sã ia unele mãsuri împotriva clerului care a participat la înmormântarea celor doi luptãtori ai Crucii. Spre surprinderea generalã, Sinodul a dat un rãspuns care a smuls Cãpitanului cuvinte de admiratie. A scris el atunci:

“Pentru mine atitudinea de acum, istoricã, a Bisericii Ortodoxe este un început de mãrire, un început de atitudine de Împãrat” (Circulara 64, 1937). Iarã Nae Ionescu scrie despre aceeași atitudine:

“Rãspunsul Sfântului Sinod al Bisericii noastre privitor la amestecul preoților în politicã este – de la 1919 și pânã acum, adicã de când urmãresc eu linia pe care se mișcã acțiunea bisericii oficiale – cel dintâi act izvorât din rãspunderea fațã de așezarea, rosturilor și destinul Ortodoxiei” (Predania, nr. 4, 1937).

Atitudinea aceasta din 1937 a Sinodului a rãmas fãrã a doua zi. Cãci acela și Sinod a rãmas mut, fãrã glas, la ororile comise de demență stãpânitoare. Mai mult: fiecare episcop în parte și toți laolaltã au felicitat, încurajând crima. Cum se explicã atunci gestul din 1937?  Simplu: dupã înmormântarea celor doi martiri legionari, țara întreagã nu se mai îndoia de biruința Mișcãrii Legionare. Guvernul însuși a mãrturisit-o mai târziu: “am avut noroc cã n-au îndrãznit mai mult”.

Pãrinții episcopi, deci, cãutaserã și ei sã se punã bine cu stãpânirea ce se zãrea, falnicã, la orizont (Dupã vechea   rânduialã . . .). În România Legionarã, într-o Românie în care apele vor intra în matca lor fireascã, nimeni nu se va mai încurca în câmpul de activitate al altuia. Starea de dezechilibru în care se afla comunitatea încetând, va înceta și rãzvrãtirea împotriva vechii rânduieli. Cãci ceea ce pân-atunci era lucru firesc, de-acum nu va mai fi firesc. Clerul bisericesc va trebui sã rãmânã la rosturile lor firesti, povãtuitor cu putere spre calea mânãstirii: sfintitor al fãpturii, prin oficierea ierurgiilor al cãror sâmbure sunt Sfintele Taine.

O Românie legionarã – care va creea condițiile necesare unei dezvoltãrii firești a lucrãrii preoțești – va fi în drepturile ei sã pretindã clerului exact ce pretinde legionarului: seriozitate, muncã, credințã, spirit de jertfã. Pe plan duhovnicesc.

Deci, darã :

1)      Pãrinții episcopi ai României Legionare își vor aduce aminte cã Pãrinții Apostoli și Sfinții Pãrinți i-au numit “Chipuri ale Tatãlui celui ceresc”.

2) Preoții de mir nu vor avea nicicând prea mult timp spre a se îngriji de sufletele încredințate lor spre mântuire.

3)  În România Legionarã cel mai legionar dintre cãlugãri va fi acela care-și va ține mai cu strãșnicie fãgãduințele lui cãlugãrești, cele trei fãgãduinți: sãrãcia desãvârșitã, omorârea voii proprii, castitatea (În România legionarã cãlugãrul, ori preotul de mir în uniformã legionarã și cu pistol la centurã va fi o sinistrã arãtare). În mânãstiri nu va mai seca unt-de-lemnul rugãciunii. Atât de fundamental lucru este rugãciunea Bisericii pentru mântuirea neamului omenesc, încât Sfinții pãrinți nu se opresc a spune cã: “Mai bine sã înceteze soarele din cãlãtoria sa decât sã înceteze cetirea Psaltirii”.

Iarã Cãpitanul nostru scrie :

“În momentul în care mânãstirile și bisericile nu se vor mai ruga, țara aceasta se va prãbuși”. În rânduiala Bisericii creștine a Rãsãritului are atât de mare însemnãtate, încât stã scris cã de se va întâmpla sã ia foc biserica în timpul Liturghiei – dupã ce se va fi trecut de un anumit moment al ei – preotul nu va mai putea pãrãsi altarul: el va arde acolo împreunã cu Sfintele Taine. Iarã dupã cucerirea Constantinopolului și transformarea Sfintei Sofii în moschee, evlavia creștinã a nãscut o legendã de adâncã semnificație. Spune legenda cã se oficia Liturghia în biserica lui Iustinian I când necredincioșii nãvãlirã înlãuntrul strãlucitului lãcaș, spurcând și pângãrind. Atunci s-a întâmplat minunea: preotul liturghisitor a dispãrut cu Sfintele Taine dupã un zid tainic. De atunci el tot așteaptã ca Sfânta Sofie sã fie redatã slujbei creștine; ca sã-și continue Liturghia întreruptã. Și aceasta se va întâmpla, cu certitudine absolutã, de vreme ce Liturghia nu poate rãmâne întreruptã.

În România Legionarã Biserica lui Hristos va trebui sã cunoascã și calea împãrãteascã. Dar aceasta prin vrednicia ei. Închei aceastã mãrturisire de credințã cu cuvintele Cãpitanului, aflate în Circulara nr. 64, 1937:

“Cred cã e bine ca Ortodoxia noastrã sã știe cã cineva nu-i Împãrat pentru cã împãrãția de alãturi s-a dãrâmat; ci întrucât are inimã de Împãrat, simte puteri de Împãrat și ia hotãrâri și atitudini de Împãrat. Am credința cã în marea lume a Ortodoxiei, Biserica României va juca cândva cel mai mare rol”.

(Conferințã ținutã în fata grupului legionar Weimar-Buchenwaldîn seara zilei de 15 martie 1943).